NEDESLUȘIT, -Ă adj. Negativ al lui deslușit; care nu poate fi distins, recunoscut (cu ușurință, cu precizie); lipsit de limpezime, de claritate, greu de înțeles; nelămurit (2), confuz, (învechit) neauzit. O închipuire întunecoasă, asemănată cu nălucirea unui vis nedeslușit. marcovici, d. 338/12. Din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare, ieșită din sinul obosit al naturii. odobescu, s. iii, 17. Un sentiment nedeslușit... de părere de rău, de nestatornicie, îi cuprinse sufletul. d. zamfirescu, î. 177. Bolborosi cîteva cuvinte nedeslușite. delavrancea, h. t. 42. O nedeslușită melancolie învăluie totul. petică, o. 289. O rană mare i se deschise în inimă..., care-i umplea toată ființa de o durere nedeslușită. rebreanu, nuv. 232. Cîte voci nedeslușite mor în zori, iar noaptea-nvie? minulescu, v. 53. Privea dusă depărtările nedeslușite prin tainica fulguire a luminii. sadoveanu, o. v, 211. Un amestec nedeslușit de sunete diferite, ca o muzică sinistră. bart, s. m. 16. Caut în zgomote și murmure, în viori, în naiuri și ghitare, Ecoul nedeslușit și turbure. arghezi, vers. 177. Uneori se aud glasuri nedeslușite. bogza, ț. 50. Se auzea un murmur lung, de oameni mulți și strigăte nedeslușite. t. popovici, se. 478. ◊ (Adverbial) Ca într-un joc de umbre se vedeau nedeslușit oameni care umblau pe punte. bart, e. 236. Gîndurile i se poticneau mereu, străine parcă și înverșunate nedeslușit împotrivă-i. galan, b. ii, 176. ♦ (Substantivat, n.) Lumină difuză; clarobscur. Îl petrecea din ochi pînă perea în nedeslușitul crăpatului de ziuă. sandu-aldea, u. p. 83. – pl.: nedeslușiți, -te. – pref. ne- + deslușit.