NEUITAT, -Ă adj. Negativ al lui uitat; care nu se uită, nu poate fi uitat; a cărui amintire a rămas neștearsă, vrednic de aducere aminte, memorabil; p. ext. veșnic, etern. Să aibă numele măriei tale pomană neuitată în veaci. n. test. (1648), ap. gcr i, 125/12. Mulți sînt împărați și stăpînitori care au cîștigat un nume neuitat și fără sfîrșit pe acest pămînt. r. greceanu, cm ii, 7. Doi favoriți puternici, cuprinzînd ovalul obrazului, arat de vine albastre, făcea din D. B. o fizionomie neuitată. russo, s. 28. Mulțimea-ngenuncheată ascultă lăcrimînd Pomelnicul cel jalnic de nume neuitate. alecsandri, poezii, 569, cf. gane, n. iii, 120, bacovia, o. 60, scînteia, 1954, nr. 2912. ◊ (art., precedînd numele sau calitatea unui decedat, ca formulă de evocare) Mîntuirea noastră o datorăm... neuitatului nostru naș. f (1897), 603. Luîndu-mi, în cuvinte mișcătoare, rămas bun de la în veci neuitatul meu prieten, m. i. caragiale, c. 10. – pl.: neuitați, -te. – pref. ne- + uitat.