NEVOLNICIE s. f. 1. (Învechit) Negativ al lui v o l n i c i e; stare de supunere, de umilință; asuprire, opresiune, constrîngere. Cf. GCR I, 291/23, BUDAI-DELEANU, LEX. 2. Slăbiciune, neputință (1), incapacitate, (regional) nevoioșetură. Cf. pontbriant, d., ddrf. Doar mila ta n-o să se stingă Cînd două mîni tremurătoare Își împreun-nevolnicia În chip de rugă și iertare. goga, p. 112. Nu ne oprește nimeni ca să vorbim așa. – Ba da, vericule. – Cine, mă Tudorică? – Nevolnicia noastră. pas, l. i, 268. 3. (Rar; la pl.) Greutăți, vicisitudini, necazuri (1). Într-o unire cu toții... Patriei lor să slujească la a ei nevolnicii. ap. tdrg. – Pl.: nevolnicii. – Nevolnic + suf. -ie.