NOROCEL s. n. 1. (Popular) Diminutiv al lui noroc. cf. noroc (1). cf. ANON. car. Mi-au venit norocel pănă trăia dumne[e]i răposat[a] mama Zanfira ( a. 1770). IORGA , S. D. XII, 83. Are-n lume norocel Cine moare mititel. STANCU, D. 353. Doamne, norocelul meu L-au băut boii-n părău. ANT. LIT. POP. I, 53. ◊ (Concretizat) O răsărit așa un puișor de nuc chiar colo-n fundul grădinuții... Aista era norocelul fetii. I. CR. II, 173. 2. (Bot.; prin Munt.) Crucea-voinicului (Anemone angulosa). cf. PANȚU, PL. – pl.: (2) norocele. – Noroc + suf. -el.