NĂIMEALĂ s. f. (Învechit și regional) 1. Închiriere; (concretizat) chirie. v. arendă. Să se învoiască cu tîrgoveții cu nămală a le ține (sec. XVI?), n. a. bogdan, c. m. 34. Cel ce va lua prin năimeală vreo moșie și, fără a fi vreo pricină, o va lăsa mai înainte de împlinirea anilor, va plăti deplin banii năimirii. man. Jur. (1814), 69. Să dau în nămală (a. 1818). gcr ii, 221/31. Pentru acturile năimitoare și năimala cărăbii[i] (a. 1841). cat. man. i, 123. Mă gîndesc că la capătul războiului să-mi ridic o căsuță. Că stau cu năimeală. camilar, n. i, 166. Năimiră casele și locurile ce le-au moștenit de la părinți la niște oameni și după aceasta, luînd banii de pe năimeală și părăsind satul..., se duseră în lume. marian, o. ii, 316, cf. i. cr. v, 376, cv 1950, nr. 4, 44, chest. ii 7/228, 8/237. Stau în casă cu năimeală. alr i 385/385, cf. 385/375, 378, 510, alr ii 3 637/386. ♦ (Regional) Plată în natură. v. dijmă. cv 1950, nr. 4, 44, cf. lexic reg. 61, 105. ♦ (Învechit, rar) Plată (pentru o muncă efectuată). Năimala unui om ce au venit pe lîngă car, de au adus vinul la mănăstire (a. 1742). izvoade, 273. 2. Angajament de năiemnic. v. năiemnicie. cf. baronzi, l. 114. Și-au împlinit năimeala cum se cuvine. sbiera, p. 207. – Pronunțat: nă-i-. – pl.: năimeli. – Și: năimală, nămală, namală (alr ii 3 637/386, lexic reg. 105) s. f. – Năimi + suf. -eală.