NĂPRUI, -IE adj. (Regional; și substantivat) (Om) prost, idiot, nătîng (I 1). Cum era puțin năprui, Făcea ca din cioc-pocul lui Să nu-nțelegem multe, coșbuc, p. i, 272. Bună-ziua, măi Istrate. – Doi boboci de rață, frate. – Măi Istrate, tu ești surd? – Mai trecu unu c-un cîrd. – Bală-te Dumnezeu, năprui. – Nițică cînepă ziceam să-mi pui. zanne, p. vi, 168. Bună ziua, lele Floare! – La Stan cu demîncare... – Hei, bată-te de năpruie! – Cînipă zicea să puie. RĂDULESCU-CODIN, 52, cf. PAȘCA, GL., BUL. Fil. ii, 290. ♦ Zănatic, țicnit, într-o ureche. Cf. scl 1963, 17. – pl.: năprui. – Etimologia necunoscută.