NĂRUI (-uesc, -uiu) I. vb. tr. †A doborî, a prăbuși, a prăvăli: năruind copacii cei întinați asupra lor, multă oaste leșască au perit (GR.-UR.); întîlnește un om care năruia munții în mînă de-i făcea țărnă (CRG.); năruise coșcoveala de pe doi pereți cu bătaia pumnilor (DEM.). II. vb. refl. 1 A se surpa, a se prăbuși, a se prăvăli: podul se năruia sub mulțimea pedeștrilor și călăreților (GRIG.) ¶ 2 A se ruina: zidurile cetății s’au năruit, șanțurile s’au astupat (VLAH.).