NĂRUIRE s. f. 1. Acțiunea de a (se) nărui; dărîmare, surpare, prăbușire, prăvălire, ruinare, (rar) năruială (1). cf. costinescu, ddrf. N-apucă să termine; răspunsul se rezolvă în năruire de munți și fum. camil petrescu, u. n. 360. Tunetele apropiate se descărcau deasupra capetelor în vuiet de năruiri. c. petrescu, a. 51. O clipă numai, prin năruirea lor mută, se deschideau sub noi prăpăstiile fără fund. v. rom. aprilie 1955, 244. 2. (Învechit, rar) Năruitură (1). Să sune vîntul prin năruiri. negruzzi, s. ii, 56. [Locuise] într-o ticăloasă colibă părăsită făcută pe năruirile unei biserici vechi. id. ib. iii, 216. – pl.: năruiri. – v. nărui.