NĂRĂVIT, -Ă adj. Care este deprins, obișnuit, dedat (rău) cu ceva. Această mumă desfrînată și rău nărăvită... mă vîndu. gorjan, h. ii, 121/13. Omul cel nărăvit rău, Tot la rău e gîndul său. pann, p. v. ii, 27/5. Sîntem cu Lybii vecini, un neam nărăvit în războaie. coșbuc, ae. 19. Îți spun, mi-e nesuferit Un tovarăș așa nărăvit. gorun, f. 52. Se aflau și cîțiva bețivani nărăviți la gîlceavă. stancu, r. a. iii, 19. Vechiul și nărăvitul marinar... vedea în mișcarea proletară prilejul de a parveni la un post de comandă. s. c. șt. (iași), 1958, nr. 1-2, 115. ♦ Pasionat, pătimaș. Numai de n-ar fi prea nărăvit amator de dansuri și de petreceri. c. petrescu, c. v. 194. ♦ Spec. (Despre animale, mai ales despre cai) Nărăvaș. Măgarul nenvățat Și prea râu nărăvit. alexandrescu, m. 375. Desprinse din cui un haramnic, cu care tată-său, în tinerețe, bătea caii nărăviți. d. zamfirescu, v. Ț. 160, cf. id. r. 83. Moșneagul acesta îi aducea aminte de acei cîini nărăviți care se lipesc de pămînt cîtă vreme-i privești, iar cînd nu-i bagi de seamă, îți sar în spate. v. rom. iulie 1953, 152, cf. alr i 1 110/825, 837, 840, 850, a v 14. La calul nărăvit, pinten ascuțit, se spune despre un om rău, care ascultă numai de frică. cf. zanne, p. i, 344. – pl.: nărăviți, -te. – v. nărăvi.