NĂSTUREL s. m. I. 1. Diminutiv al lui nasture (1); năsturaș (1). cf. anon. car. Tabăra de soldăței, Așa nalți și subțirei Și la piept cu năsturei. sevastos, c. 121. Năsturel cutați, Pe piept răvărsați, Paftale cu zale Lăsate pe șale. păsculescu, l. p. 47. 2. Fig. (Regional; la pl.) Bășicuțe rotunde, care apar la suprafața apei, înainte de a da în clocot. cf. nasture (3). Cînd începe să facă năsturei apa, îi pui piatră acră... și întărești focul. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 65, cf. 137. 3. (Regional) Muc (II 1) (Brașov). chest. ii 363/64. II. (Bot.) 1. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori mici, albe, grupate în inflorescențe bogate, întrebuințată ca salată și ca plantă medicinală; (regional) năsturea, bobîlnic, brîncuță, creson, hreniță, cardamă-de-izvoare, macriș-de-baltă (Nasturtium officinale). Cu praj și ceapă numai el, bietul, se nutrește... Cu năsturel ce pișcă și fața-i încrețește. conv. Lit. vii, 247, cf. DAMÉ, T.₂, 42, BIANU, D. S., h X 354, xi 349. 2. (Munt.; la pl.) Bănuți (Bellis perennis). cf. PANȚU, PL., ȘEZ. XV, 96. 3. (Prin Munt. și Olt.; la pl.) „Nalbă”; fructele acestei plante. cf. alr ii 6 309/762, 784, 848, 876. – pl.: năsturei. – Nasture + suf. -el.