OBȘTIME s. f. sg. (Învechit) 1. Obște (1). [Penticostarul] fiind pre limba slovenească, prea puțintei atîta din preoți cît și din mireani se afla înțelegîndu-l, iară la ceaialaltă obștime să vedea ca o grădină închisă (a. 1743). bv ii, 72. Să pot arăta și a se cunoaște la toata obștimea și printr-alte mijloace de fapte bune (a. 1756). uricariul, x, 210. Seara, la cina dată de obștime, Don Pedro a închinat de două ori pentru m. S. Dona Maria. cr (1832), 82¹/24. Dar nu numai pe aceia ce-n visuri s-adîncesc Spre binele obștimii, îi laud și iubesc. i. negruzzi, s. ii, 47. S-a vorbit întotdeauna de anonimatul poeziei populare și de participarea poeților obștimei în cristalizarea uneia sau alteia din varietățile poeziei poporane. perpessicius, m. iv, 406. 2. Obște (2). Frații ne-au spus lăudata viață a acestui călugăr, care deși privit de toată obștimea ca un cuvios, era cel mai smerit între toți. negruzzi, s. i, 215. – Obște + suf. -ime.