OBIECȚIE s. f. (Construit mai ales cu verbele „a avea”, „a face”, „a ridica”) Argument pe care-l invocă cineva împotriva unei teze; observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva. cf. STAMATI, D., ARISTIA, PLUT. Voi lua cestiunea... așa cum a pus-o legea în față cu obiecțiunile prea fericirii voastre (a. 1865). URICARIUL, X, 372. Este poate cu putință a le face obiecțiunea că sînt uneori prea conciși. MAIORESCU, CR. I, 60. O obiecție poate să ne fie făcută, și anume una foarte serioasă. GHEREA, ST. CR. I, 313, cf. DDRF, BARCIANU, ȘĂINEANU, ALEXI, W. „Pizmașilor”... el li arată că trecerea... a fost încuviințată de toată boierimea țerii... și că s-a adus numai obiecția de grabă, IORGA, L. I, 264. Prevăd o obiecțiune, anume că reprezentanții vechii școli critice... au avut o activitate scurtă. IBRĂILEANU, SP. CR. 93. Objecțiunile lui erau nimerite la purtarea obraznică, SEVERIN, S. 23, cf. BUL. COM. IST. v, 46. Epitropul meu n-a făcut nici o obiecțiune. BRĂESCU, A. 157. Simțind parcă o obiecție, Aurica se scuză, CĂLINESCU, E. O. I, 54. – Pronunțat: -bi-ec-. – pl.: obiecții. – Și: obiecțiune (scris și objecțiune) s. f. – Din fr. objection.