OBLEAGĂ s. f. 1. (Prin Ban. și Olt.) Pămînt lăsat necultivat un an sau doi și care servește în acest timp ca pășune.Cf. i. golescu, c., CIHAC, II, 220, DDRF, ȘĂINEANU, BARCIANU, ALEXI, W., h IX 123, n. REV. R. 1910, 87, com. din ORAVIȚA, PLOPȘOR, v. O. 12, CONV. LIT. LIV, 367, L. COSTIN, GR. BĂN. 148, ALR I 915/840. ♦ Fîn care se face pe acest pămînt. Cf. h xviii 142. Frundzuliță de obleagă, Dorul de cine se leagă Nu mai este nici o treabă. Mat. folk. 300. Frunzuliță de obleagă, D-aoleo, neicuță dragă, Prinde doru și mi-l leagă. șez. xii, 85. Foaie verde de obleagă, Pe mine, maică, mă-n-treabă: Ce munculiță mi-e dragă? i. cr. iv, 247. ♦ (Cu sens colectiv) Resturi de fîn nemîncate de vite. v. ogriji. cf. ciaușanu, v. 183, alr i 953/815. 2. (Prin nordul Mold.; la pl., în forma obleaguri) Meleaguri. M-am odovăit rău îmblînd pe cele obleaguri. conv. Lit. xliv₂ , 267, cf. scriBAN, D., ȘEZ. v, 114. – pl.: obleaguri și (învechit, rar) oblegi (i. golescu, c.). – Și: obleag s. n. ciaușanu, v. 183. – Din slav. (cf. ucr. облуг, облогу „pămînt necultivat”, v. sl. облкгати „a se culca”).