OIȘTE¹ s. f. 1. Bară lungă de lemn fixată în crucea carului (căruței, trăsurii etc.) de-a dreapta și de-a stînga căreia se înhamă caii sau se înjugă boii. v proțap. Să facă tot lemnul nou de iznoavă și toate roatele nouă și oiștea mai scurt[ă] (a. 1802). iorga, s. d. xII, 144. Carăle ce cară mărfuri nu sînt cu patru roate, nici cu oiște la mijloc, unde să înhame doi cai. golescu, î. 98. Acei care au venit să ridice trăsura au rupt oiștea. millo, în pr. dram. 312. Din mesteacăn se face butuci de roți, oiști, carîmbi și alte lemne de trebuință, i. IOnescu, d. 437, cf. lm. Mihai căzuse de o parte și surugiul de alta, iar caii alergase înainte cu oiștea ruptă. conv. Lit. vii, 45. Două iepe... se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței. creangă, p. 106. De la București pînă la Ploiești se călătorea în birjă de Herasca cu coviltir și codirlă, cu patru cai în rînd, doi la oiște și doi la cetlău! caragiale, o. iv, 193, cf. șăineanu, BARCIANU, ALEXI, W., NICA, L. VAM. 177. Elevii cioplesc obezi și oiști. i. botez, b. i, 190. Căruțașii au răsucit oiștea în loc și-au întins biciul pe spinarea cailor. popa, v. 126. Mocanul nostru căruțaș își adusese caii de la apă și-i pusese în pripă la oiște. sadoveanu, o. xvi, 66. Paraschiv ieșise din grajd și se uita nepăsător la omul care apucase oiștea căruței. preda, m. 158. Mihai ședea pe oiște, abătut. contemp. 1953, nr. 344, 4/2. Falcelele... îmbucă tînjala de care trag boii, sau oiștea cu feliharțu. brebenel, gr. p., cf. alr i 829/116, 180, 780, a iii 5. Alba nainte, alba la roate, Oiștea goală de-o parte, creangă, p. 108. Judecata e ca o trăsură cu două oiști, cînd înainte, cînd înapoi o poți mina. zanne, p. v, 364. ◊ Expr. A (o) nimeri (sau a o potrivi, a da ca Irimia sau ca Ivan, ca neică Stan) cu oiștea-n gard = a spune sau a face o prostie mare. Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea-n gard! murmură dînsul zîmbind zăpăcit. rebREANU, I. 110, cf. ZANNE, P. III, 164, VI, 166, 315, com. din țepeș vodă – cernavodă. ♦ Fig. Parte a constelației carul-mare, alcătuită din trei stele, așezate în prelungirea careului care închipuie un car. Luceafăru-i gata s-apuie, Iar carul spre creștet se suie Cu oiștea-n jos. coșbuc, p. ii, 7. Deasupra lor carul mare și-a plecat oiștea de aur în jos. anghel-iosif, c. l. 116. Carul mare își îndreptase oiștea în sus, spre albastrul nemărginit al bolții înstelate. mihale, o. 80. Oiștea carului mare atîrna spre pămînt cînd hotărîră să se culce. v. rom. mai1953, 98. 2. Parte componentă a morii de vînt cu ajutorul căreia aceasta se rotește pentru a o aduce cu aripile în poziție potrivită spre a fi acționate de vînt; proțap, cîrmă. Cf. damé, t. 162, pamfile, i. c. 189. 3. (Regional) „Prăjină pe care se întind straiele”. șez. iii, 87. – PI.: oiști. – Și: (regional) hoiște (păcală, m. r. 455, h ix 6, 37, 60, alr i 818/803, 808, 820, 825, 837, 840), oștie (alr ii 5650/682), oște (alr îi 5080/192) s. f. – Din bg. оище.