OLECUȚĂ adv. Diminutiv al lui oleacă; puțin de tot. cf. baronzi, l. 159. Îl luă cu binișorul și-l mai domoli olecuță. ispirescu, l. 121, cf. 257. Se mai duce olecuță și stă s-asculte. vlahuță, o. a. ii, 277. Vreau să mă duc olecuță afară. brăescu, a. 61. Una e umbrela de azi și olecuță alta e providențialul cortel de ieri. teodoreanu, m. u. 124. Mai stai olecuță, că ești nădușit. vinea, l. i, 73. Atunci fu bine, pentru că se încovoie olecuță degetuțul cel mic sub greutatea buzduganului. mera, l. b. 95. ◊ loc. adv. Nici olecuță = nici un pic, de loc. N-a curge nici olecuță. pop., ap. gcr ii, 318. Și l-oi bea și n-o rămînea nici lecuță. i. cr. iii, 80. ◊ loc. adj. Olecuță de... = un pic de..., puțin. Vrei tu olecuță de supă...? vlahuță, o. a. 425. Olecuță de odihnă și să întremează zmeul bătrîn. delavrancea, o. n, 34, cf. 207. Eram pe atuncea flăcău, aveam ș-olecuță de slujbă la ocîrmuire. sadoveanu, o. iii, 442. Crești, codrule, și te-n-deasă, Numai loc de casă-mi lasă Și-olecuță de cîmpie. reteganul, tr. 147. Toarnă olecuță de lapte. șez. iv, 181. ◊ (Substantivat, în forma lecuță) Această minte, ...această lecuță de nonsens să vorbească și ea? eminescu, n. 106. Și-n lecuța asta de apă să le puneți. păsculescu, l.p. 133. – Și: (regional) lecuță adv. - Oleacă + suf. -uță.