OLOGI vb. IV. Tranz. A face pe cineva olog (I 1) (lovindu-l, rănindu-l etc.). cf. lb Umblă parcă-s ologiți Sau copii nedumeriți. MUMULEANU, c. 134/9, cf. POLIZU, LM. Cît pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită. CREANGĂ, a. 43, cf. DDRF, ȘĂINEANU, ALEXI, W. Muma pădurii... îi ologește de picioare. candrea, f. 165. La picioarele lui se zbăteau cîțiva puișori pe care îi ologise. camilar, c. 25. Behăie pînă stîrnește Toți dulăii de pe stradă, Iar cînd fuge, ologește Orătăniile-n ogradă, v. rom. mai 1954, 81. Nouă cai că-mi ologea Și alți nouă ciumpăvea. teodorescu, p. p. 90, cf. șez. v, 114, xv, 49. ♦ Intranz. A deveni olog. Cf.. lb. Îi crescuse barba de trei coți, ochii-i luceau ca de strigoi, surzise și ologise. filimon, o. i, 293, cf. pamfile, dușm. 15, gorovei, cr. 13. Fostul primar ologi de partea dreaptă, îndată ce auzi vestea. agîrbiceanu, a. 489, cf. alr ii 4178/172, 987. ◊ Fig. Cînd... n-are nici de unele, ologește repede. jipescu, ap. cade. ◊ refl. (Regional) S-o ologit. alr ii 4178/130. – prez. ind.: ologesc. – Și: (regional) ulogi vb. IV. alr u 4 178/36. – v. olog.