OMENOS, -OASĂ adj. Plin de omenie (2), blînd, bun, cumsecade, îngăduitor, înțelegător. Plugarii națiilor unde învățătura este mai mult întinsă... sînt mai omenoși. marcovici, d. 217/14. Românul ... să păzească în vorbe și în toate faptele sale bunacuviință, tonul și tactul cel omenos, barițiu, p. a. iii, 177, cf. polizu. Un stăpîn mai omenos, Care șeade sus, dar ține cu norodul cel de jos! hasdeu, r. v. 116, cf. alexI, w. Harap-Alb ... samănă a fi mult mai omenos, creangă, p. 210. Mai bine se da în partea păgînilor, căci poate ar fi fost mai omenoși. ispirescu, m. v. 55, cf. șăineanu. Să zicem că este un poet omenos, cu sentimente frumoase. GHEREA, ST. CR. 1, 316, cf. DDRF, BARCIANU, tdrg, PASC.U, s. 73. Toți par a fi omenoși. c. petrescu, î. ii, 236, cf. scriban, d. În definitiv, de ce să fie omenos? stancu, r. a. iv, 248. Oprișanul credincios Și de suflet omenos, alecsandri, p. p. 203. Sluga să arătă cu mult mai omenos decît mama. reteganul, p. iv, 4, cf. alr i 11/820, a v 6, vi 26, com. marian. ◊ (Adverbial) Frumos e, pentr-un domn așa de mare, Că chiar cu dracul omenos vorbește, gorun, f. 18. ♦ (Regional) Plăcut. Drumuri și locuri omenoase. com. din loman – sebeș. – PI.: omenoși, -oase. – Din omen- (tema veche a lui om) + suf. -os.