OPAI(E)Ț (pl. -țe) sn. 1 Hîrb umplut cu grăsime topită, în care se aprinde un fitil (numit „șterț”); se întrebuințează, în loc de lumînare, în casele țăranilor mai săraci (🖼 3438): se culcă pe pat, cu fața la părete, ca să n’o supere lumina de la opaiț (CRG.); Lumina cu mucul negru într’un hîrb un roș opaiț (EMIN.): Focul e’nvelit pe vatră, iar opaițele-au murit (COȘB.) ¶ 2 Olten. Băn. (LIUB.) 🐟 FACH(I)E2: păstrăvii se prind cu undița ziua și cu ostia noaptea la opaiț (ION.).