ORBIRE s. f. Faptul de a orbi (pe cineva), pierderea vederii; fig. întunecare a minții, rătăcire, inconștiență. Nebuniile mele... nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Natalia înțelese... cît de nedreaptă era orbirea ei. D. ZAMFIRESCU, R. 169. Mă duc, vă las orbirii, las țara-n seama voastră. ALECSANDRI, T. II 116. ◊ Loc. adv. Cu orbire = orbește. Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire. ALECSANDRI, T. II 121.