PĂLĂLAIE, pălălăi, s. f. (De obicei la sg., cu sens colectiv) Flacără mare; vîlvătaie. Cîntecul era lung și uniform, cu zvîcniri de pălălaie care se stinge. DAN, U. 173. Acolo – pălălaie! Trosnea acoperișul. Trosneau, pereții. Se împrăștiau scîntei. PAS, Z. III 254. Acoperișurile de stuf dintr-o dată izbucneau în lungi pălălăi spre cer. SADOVEANU, O. I 550. – Variante: palalaie (BART, E. 268, ALECSANDRI, S. 7), pălalaie (ȘEZ. II 161) s. f.