STRUNGĂ, strungi, s. f. 1. Loc îngrădit la stînă; (în special) deschizătura îngustă a acestui loc prin care trec oile una cîte una la muls. Iar în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleți. COȘBUC, P. II 167. Brr oaie... brrr la strungă! ALECSANDRI, T. 613. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 360. ◊ Fig. În stepă năluciră alte tancuri ce adunau la strunga zării alte turme. SADOVEANU, M. C. 107. (Cu aluzie la felul cum apar oile una cîte una) Se-nserează... Nilul doarme și ies stelele din strungă. EMINESCU, O. I 44. 2. Loc îngust de trecere. Drept ușă [ocolul] avea o strungă îngustă, în fața căreia santinela, toropită de dogoarea soarelui, se clătina, gata s-adoarmă. CAMILAR, N. I 360. ♦ Trecătoare îngustă (între munți); defileu, strîmtoare. Pe aici trece linia ferată care, urcînd în sus pe strîmtoarea Trotușului, despică munții și răzbate în Ardeal prin strunga de la Palanca. VLAHUȚĂ, O. AL. I 152. În mijlocul pădurii este-o poiană lungă... La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă Prin care ostășimea curge ca un șioi. ALECSANDRI, P. III 214. 3. Strungăreață (1). Bătrînul începu a rîde mai tare, arătîndu-și strunga largă între dinții de jos. SADOVEANU, O. VI 512. Ar fi vrut să-i rămînă chipul săpat în minte, așa, cu strunga cea de printre dinți, cu musteața gălbioară, cu ochii tîlhăroși. MIRONESCU, S. A. 42.