susur DU explică pe susur din lat. susurrus și la fel pe a susura din lat. susurrare. Credincios obiceiului, CADE (și după el și DLRM) pornește de la franceză. De remarcat că substantivul nu figurează în dicționarele franțuzești curente ; se găsește în schimb verbul susurrer „a șopti”", care nu pare prea vechi (e împrumutat, desigur, din italienește), scrierea cu s intervocalic citit s putînd fi explicată prin aceea că s-a transcris întocmai ortografia italiană. În plus, accentul romînesc (sùsur) nu corespunde cu cel franțuzesc. Să credem atunci că din franțuzește s-a împrumutat verbul, iar substantivul e postverbal format în romînește ? Nici așa nu merge, nu numai pentru că susur e mult mai frecvent decît a susura, ci mai ales pentru că și verbul are accentul pe prima silabă acolo unde acest lucru e posibil (3 sg. sùsură), ceea ce de asemenea nu se potrivește cu împrumutul din franțuzește. Cu atît mai puțin ne putem gîndi, în aceste condiții, la o origine latină. S-a neglijat pe de-antregul, ca și în alte cazuri, faptul că în grecește există substantivul σούσουρο, care a putut da fără nici o dificultate susur în romînește. În cazul acesta, verbul trebuie considerat denominativ.