tróiță, troițe, s.f. 1. Cruce mare (de lemn sau de piatră) așezată la răspântii; răstignire: „Această sfântă troiță au plătit Petîr Ion și fecioru-său Gheorghe și noru-sa, Bizău Marie; 1822” (Bârlea, 1909: 168). 2. Cruce funerară. ■ Din a doua jumătate a sec. XX, în Maram., semnificația primară a troițelor s-a minimalizat, accentul căzând pe caracterul funerar (sub influența și notorietatea de care s-a bucurat „Cimitirul Vesel” din Săpânța). 3. (în expr.) A sta troiță = a sta nemișcat: „Și cu mâinile troiță se roagă” (Memoria, 2001: 33). – Din vsl. troica „treime, trinitate” (Șăineanu, DEX, MDA).