UIMI (-mesc) I. vb. tr. A pricinui mare mirare, a mira din cale afară, a surprinde: m’am apucat și eu de am făcut colo ce vezi, ca să te uimesc cînd vei veni (ISP.). II. vb. refl. A rămînea mirat din cale afară, a se umplea de mirare: mă ciudii întru mine și mă uimii, că nemică nu văzusem mainte de aceasta în peșteră (DOS.); cum au zărit zmeii pe Titirez, s’au uimit cu toții de o piercitură ca aceasta (SB.) [vsl. ujmą<ujęti „a lua, a răpi”; bg. uemamŭ „a paraliza, a înlemni”; comp. pentru înțeles fr. ravir, transporter, germ. hinreissen „a răpi; a uimi”].