VAI interj. (Uneori urmat de un nume sau de un pron. pers. introdus prin prep. «de») Exclamație care exprimă sentimente puternice de: a) durere, suferință, deprimare, deznădejde. El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plînge. EMINESCU, O. I 88. Vai! sufletu-mi s-a învrăjbit! ALECSANDRI, P. I 9. Vai!... n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință. ALEXANDRESCU, M. 15. Vai, bădiță, pentru tine. Multă supărare-mi vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. ◊ (Întărit prin repetare) Vai, vai ! inima mea, Rău m-a prins a mă durea. HODOȘ, P. P. 31. ◊ Expr. Cu vai nevoie v. nevoie (3). Cu chiu cu vai sau cu chiu și vai v. chiu; b) compătimire, milă, regret. Beșica s-o umplu cu grăunțe... s-o zurăiesc... ș-apoi vai de urechile mamei. CREANGĂ, A. 41. În inima-mi răcită Tot focul, vai, s-a stins. ALECSANDRI, T. I 461. Biata maică, vai de ea, Cosicioara că-și smulgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 498. ◊ (Cu nuanță ironică) Vai săracu omu prost, Bun odor la cas-a fost. CREANGĂ, P. 10. Vai săracu diacul, Cînd aude clopotul, Țipa coasa-n buruiene Și se cară la pomene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 470. ◊ Loc. adj. Ca vai de..., exprimă compătimirea în cel mai înalt grad. Nenorocita, ieșind cu nepus în masă și necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăși la fîntînă. CREANGĂ, P. 98. Să ascultați niște piese ca vai de ele. ALECSANDRI, T. 1023. Și drăguțul obrăjel... O fi, zău, ca vai de el! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 311. Ca vai de lume (sau, rar, de om), arată o situație grea, cum nu se poate mai rea, vrednică de plîns. Erau plătite ca vai de lume. PAS, Z. I 141. Am trăit la Paris ca vai de lume. SADOVEANU, P. M. 22. Plecă supărat și amărît ca vai de om. CREANGĂ, O. A. 292. ◊ (Substantivat, în expr.) Vai și amar = jale, nenorocire, dezastru. N-am nici un cîștig din asta. În schimb, vai și amar pe capul meu, că nu-mi aflu locul. VORNIC, P. 185. De aci înainte vai și amar de bietele vrăbii de pe garduri. ODOBESCU, S. III 22. Vai ș-amar... Ce-o să mă fac, îmi vine să iau cîmpii. ALECSANDRI, T. 1007. (A fi) vai (sau vai și amar) de... = a fi rău de cineva, a se afla într-o situație jalnică, vrednică de milă. Vai de viața lui, dacă aceea pe care iubește nici nu vrea să se uite la dînsul! SADOVEANU, O. 464. N-au și dînșii neveste și copii și necazuri de vai de mama lor? C. PETRESCU, Î. II 8. De-oi veni pe-acolo și n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. CREANGĂ, P. 208. În cea vale de-oi sălta, Vai ș-amar de viața ta. ALECSANDRI, P. II 24. ◊ (Învechit și arhaizant, construit cu dativul pronumelui personal) Orice debutant are drept să creadă că va silui soarta, că-și va croi singur norocul. El pleacă la război, hotărît să înfrîngă... Vai lui însă, dacă într-adevăr înfrînge. C. PETRESCU, C. V. 153. Vai mie! eu am cunoscut amorul. NEGRUZZI, S. I 51. Vai mie! zicea cu lacrimi întru a sa văitare. CONACHI, P. 82. ♦ (Substantivat) a) Tînguire, plînset, vaiet; p. ext. suferință, durere. Ca grindina și plumbii cad, Se-ntunecă și-i vai ca-n iad! COȘBUC, P. II 40. b) Strigăt jalnic. Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii. COȘBUC, P. II 99; c) necaz, ciudă. Vai de mine, nevastă hăi, zise baba; ce păcat mi-am găsit cu tine. CREANGĂ, P. 174. Vai, tuna-te-ar lume rea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366; d) surprindere, mirare, spaimă, indignare. Ați mîncat voi pătlăgele vinete cu scorțișoară? – Vai! se scandalizară fetele. CĂLINESCU, E. O. II 94. Vai, ce-ntuneric s-a făcut deodată. în jurul meu, – ce groaznică tăcere! IOSIF, P. 43. Doi pași încă... Vai! în luncă Țipă cucoșul trezit. ALECSANDRI, P. I 13; bucurie, plăcere, admirație, entuziasm. Pentru Șandru, cîte trag Pentru Șandru! El abia-i un copilandru, Vai, dar cît îmi e de drag! COȘBUC, P. II 212. Și-aseară te-am văzut... Și, vai, tare mi-ai plăcut! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 157; nerăbdare. Oțelul e jar și inimile-ngheață. Vai! vai! de s-ar face dimineață. BENIUC, V. 109.