vesel, -ă adj. 1 (despre ființe) Care este plin de voie bună, bine dispus, voios; bucuros. O fetiță veselă trecea fredonînd un cîntecel. ◊ (despre suflet sau despre inimă) Sînt cu inima veselă, deși m-a spăriat ursul (SADOV.). ◊ Fig. Frunzele tremurau vesele în lumină (SADOV.). ♦ (despre fizionomia, privirea, glasul etc. ale oamenilor sau despre manifestările, acțiunile lor) Care exprimă voie bună, bună dispoziție, voioșie, veselie. îmi doream să văd o față prietenoasă și veselă. ◊ (adv.) Rîdea vesel de toate întîmplările prin care trecuse. ♦ (despre oameni) Care face glume, farse etc. Discuta cu un prieten foarte vesel și se amuza de minune. ♦ (despre manifestări, creații etc. ale oamenilor) Care provoacă hazul, care amuză; care este hazliu, glumeț, poznaș. 2 (despre oameni) Care este înclinat spre distracții; care este petrecăreț. ♦ (despre modul de viață al cuiva) Care este specific omului petrecăreț. Puhoiul de viață veselă (SADOV.). ♦ (fam., iron.) Care este (ușor) amețit de băutură. Venise de la petrecere cam vesel. 3 Ext. Care produce veselie, care înveselește; care este desfătător, plăcut. O grădină veselă îi bucura privirea în fiecare dimineață. Culorile lor sînt mult mai vesele (SIMION.). ◊ (adv.) Focurile vioaie prindeau a luci vesel (SADOV.). 4 Care are loc, care se petrece cu voie bună, în bună dispoziție, într-o atmosferă de veselie; care este plin de voie bună, de voioșie. Azi vă dau o veselă agapă (TOPÎR.). ◊ (adv.) Agripina începuse ziua nici mai vesel, nici mai trist ca alte zile (GAL.). • pl. -i, -e. /<sl. veche веселъ.