vintă sf [At: ALR II/I MN 151 / Pl: ~te / E: ger Winde] (Reg) 1 Troliu. 2 Cabestan. 3 Cric².

víntă, V. vîntă.

vîntă f., pl. vinte (poate s. verbal d. lat. *vanĭtare, de unde și fr. vanter și it. vantare, a lăuda). Dos. Del. Faĭmă, mărire, glorie. – La As. 57 și 88, vîntă și vintă.