ZĂBALĂ (pl. -le) sf. 1 Bucata de metal a frîului care stă în gura calului (🖼 5351): fiul craiului punîndu-i zăbala în gură, încălecă și atunci calul odată sboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată (CRG.); (călărețul) strînge scurt zăbala și îndeamnă calul la iuțeală (CAR.); încălecă pe un armăsar cu harșa de fir și cu zăbale suflate cu aur (ODOB.); Caii mușc’a lor zăbale, surugiul e călare (ALECS.); ¶ 2 pl. 🩺 pop. Rană superficială ce se face la colțurile gurii la copii sau la aceia cărora le curg balele: dacă muști din pînea din care au mîncat și șoarecii, faci pușchele și zăbale (PAMF.); cel care face zăbale la gură, să bage coada unei linguri în foc, apoi să dea cu ea pe la gură, că-i trece (GOR.) [ung. zabola].