ĂLA, AIA, ăia, alea pron. dem. (În vorbirea puțin îngrijită și în texte cu colorit dialectal) Acela, aceea. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mănîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. De ce..., de aia... = cu cît..., cu atît... De ce joc, d-aia-aș juca. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Altă aia = ciudățenie, monstru. Se minuna ca de altă aia. ISPIRESCU, U. 35. Toate alea = tot ce trebuie, toate cele. Puse toate alea la cale pentru drum. ISPIRESCU, L. 16. Cîte alea toate = fel de fel de lucruri. Îi toacă la ureche cîte alea toate. ◊ (Precedat de un «de» calificativ) Unde începu o ploaie d-alea de părea că toarnă cu găleata. ISPIRESCU, L. 28. ◊ (Substantivat, cu sens peiorativ) Un ăla = un oarecare. Un ăla... un prăpădit de amploiat. CARAGIALE, O. I. 44. Să-și mănînce ea tinerețile cu un ăla. CARAGIALE, O. I. 50. ◊ (Adjectival) Să-mi aduci pe muierea aia! NEGRUZZI, S. III 315. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ăluia, ăleia, gen.-dat. pl. ălora. – Variantă: ăl, ăi (TEODORESCU, P. P. 330), pron. dem. m.