ȚÎȘT(I)! sau ȚIȘT(I)! interj. Imită mișcarea precipitată a cuiva care sare dintr’un loc spre a o lua la fugă: bătrîna dădu să-l sărute; Neghiniță țîști! pe nas, țîști! iar pe mînă (DLVR.); unde lovea el cu nuiaua... acolo, țîșt! și dînsa, și ochii de la dînsul nu-i mai lua (ISP.); atunci mîrtanul pune gura pe ea și, țișt! afară în fuga mare (RET.) [onom.; comp. ȚUȘTI! și CIUȘTI!].