împingere sf [At: BELDIMAN, N. P. I, 151/25 / Pl: ~ri / E: împinge¹] 1 Mișcare prin forță a ceva sau a cuiva schimbându-i poziția în direcția dorită Si: împins¹ (1). 2 Provocare a avansării unui obiect Si: împins¹ (2). 3 (Fig) Determinare a producerii unui fenomen Si: împins¹ (3). 4 Mutare din loc a unui obiect fără violență Si: împins¹ (4). 5 Luptă. 6 Înghesuire prin mulțime pentru a putea înainta Si: împins¹ (6). 7 Apăsare cu putere în ceva Si: împins¹ (7). 8 (Ccr) Îmbrâncire (2). 9 Mers din greu Si: împins¹ (9). 10 (Fig) Intervenție făcută cu scopul de a ajuta pe cineva să ajungă, din punct de vedere social, la o situație nemeritată Si: împins¹. 11 (Înv) Dovedire. 12 (Fig) Respingere. 13 (Fig) Izgonire. 14-15 (Fig) Îndemnare sau silire a cuiva de a săvârși un anumit lucru Si: împins¹ (14-15). 16 (Fig) Determinare a cuiva de către soartă, destin, condiții obiective să ajungă într-o anumită situație Si: împins¹ (16). 17 (Ccr) Sprijin, participare la efortul cuiva Si: împins¹ (17). 18 (Irn) Mituire.

ÎMPINGERE, împingeri, s. f. Acțiunea de a (se) împinge și rezultatul ei. Împingere și luptă a istoriei oamenilor. EMINESCU, N. 106. ♦ Forță de apăsare exercitată de un corp asupra altuia.

împingere s. f., g.-d. art. împingerii; pl. împingeri

împingere s. f., g.-d. art. împingerii; pl. împingeri

împingere s. f., g.-d. art. împingerii; pl. împingeri

ÎMPINGERE s. v. îmbrâncire, înghionteală, înghiontire, (reg.) înghioldeală, înghioldire.

ÎMPINGERE s. ghiontire, îmboldire, îmbrînceală, îmbrîncire, îmbrîncitură, înghionteală, înghiontire, (reg.) înghioldeală, înghioldire.