încâlcire sf [At: MACEDONSKI, O. III, 83 / Pl: ~ri / E: încâlci] 1 Încurcare (1) a firelor de ață, de păr etc. Si: încâlcit¹ (1), încâlceală (1), încâlcitură (1). 2 (Ccr) Încurcătură. 3 (Fig) Neclaritate a unor gânduri, idei, acțiuni Si: încâlcit¹ (2), încâlceală (3), încâlcitură (3). 4 (Fig) Complicare a planurilor cuiva cu elemente neprevăzute Si: încâlcit¹ (3), încâlceală (4), încâlcitură (4).

ÎNCÎLCIRE, încîlciri, s. f. Acțiunea de a (se) încîlci și rezultatul ei; încurcătură. (Fig.) Iar raza ta, din zare, hipnotic îi îndrumă Prin oarba încîlcire a căilor din humă. TOMA, C. V. 167. Sub un vînt ascuțit ce aleargă țipînd pe încîlcirile ulițelor, Nicu... se duce drept înaintea lui. MACEDONSKI, O. III 83.

încâlcire s. f., g.-d. art. încâlcirii; pl. încâlciri

încâlcire s. f., g.-d. art. încâlcirii; pl. încâlciri

încâlcire s. f., g.-d. art. încâlcirii; pl. încâlciri

ÎNCÂLCIRE s. 1. v. complicare. 2. v. amestecătură.

ÎNCÂLCIRE s. 1. complicare, încurcare. (~ unei situații.) 2. amestecătură, încîlceală, încîlcitură, încurcătură, (livr.) mixtură, (înv.) zăminteală, zămintitură, (fam.) bălmăjeală, mișmaș, talmeș-balmeș. (Era o ~ de nedescris.)

Încâlcire ≠ descâlcire