încununare sf [At: DA ms / Pl: ~nări / E: încununa] 1 Încoronare (1). 2-3 (Înv) Cununie (1-2). 4 Așezare pe cap a unei cunune în semn (de omagiu sau) de înălțare la o demnitate Si: încununat¹ (4). 5 Împodobire cu un obiect asemănător unei cununi Si: încununat¹ (5). 6 (Înv; fig) Răsplătire cu onoruri Si: încununat¹ (6). 7 (Fig) Desăvârșire a unei activități, a unei opere etc. Si: încununat¹ (7). 8 (Pop) Învingere a unui dușman Si: încununat¹ (8). 9 Realizare culminantă în activitatea cuiva Si: încununat¹ (9).

ÎNCUNUNARE, încununări, s. f. Acțiunea de a încununa și rezultatul ei; fig. desăvîrșire, ducere la bun sfîrșit. Nașterea Republicii Populare Romîne a însemnat încununarea cu o victorie istorică a luptei de secole duse de poporul muncitor romîn pentru libertate și independență națională. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 7, 55. [Fiind mutat la București] cariera lui de magistrat model... își găsea o încununare mai puțin vagă. C. PETRESCU, C. V. 10.

încununare s. f., g.-d. art. încununării; pl. încununări

încununare s. f., g.-d. art. încununării; pl. încununări

încununare s. f., g.-d. art. încununării; pl. încununări

ÎNCUNUNARE s. 1. încoronare. (~ cuiva cu flori.) *2. (fig.) încoronare. (~ operei sale.)

ÎNCUNUNARE s. 1. încoronare. (~ cuiva cu flori.) 2.* (fig.) încoronare. (~ operei sale.)