înfiorare sf [At: MARCOVICI, D. 280 / P: ~fi-o~ / Pl: ~rări / E: înfiora] 1-3 Simțire a unor fiori (de neliniște) (de spaimă sau) de emoție Si: înfiorat¹ (1-3). 4 Mișcare ușoară Si: înfiorat¹ (4). 5 (Mpp) Febră.

ÎNFIORARE, înfiorări, s. f. Faptul de a (se) înfiora. 1. Frică, spaimă, groază. Eu de crud am ieșit la războaie; pînă astăzi insă n-am simțit înfiorarea morții. SADOVEANU, O. VII 20. Atunci o înfiorare cuprinde pe fiul craiului. CREANGĂ, P. 192. Vîntul șuieră prin hornuri răspîndind înfiorare. ALECSANDRI, P. A. 112. Cine, cu înfiorare, nu-și aduce aminte de ei? NEGRUZZI, S. I 202. 2. Fig. Neliniște, tulburare, neastîmpăr. Înfiorarea vieții mărunte se strecura prin marginea aceasta de pădure, ca-n orice dimineață de vară. SADOVEANU, O. III 356. Unelte casnice de pace și arme ruginite de război istoriseau și ele cu o tainică înfiorare despre acești oameni care nu mai sînt. C. PETRESCU, R. DR. 42. – Pronunțat: -fi-o-.

înfiorare f. fior de spaimă, groază: poporul cu ’nfiorare la el se uita AL.

înfioráre f., pl. ărĭ. Mare groază: mă uit cu înfiorare.

înfiorare (desp. -fi-o-) s. f., g.-d. art. înfiorării; pl. înfiorări

înfiorare (-fi-o-) s. f., g.-d. art. înfiorării; pl. înfiorări

înfiorare s. f. (sil. -fi-o-), g.-d. art. înfiorării; pl. înfiorări

ÎNFIORARE s. 1. v. groază. 2. v. fior. 3. v. freamăt.

ÎNFIORARE s. 1. groază, încrîncenare, înfricoșare, îngrozire, înspăimîntare, oroare, spaimă, teroare, (înv. și pop.) oțărîre, (înv. și reg.) scîrbă, (reg.) înfricare, pălitură, (înv.) spăimîntare, spăimîntătură, (fig.) cutremur. (Simte o ~ teribilă.) 2. fior, (fig.) cutremur. (~ de groază.) 3. fior, freamăt. (O ~ trece prin mulțime.)