înscăunare sf [At: (a. 1834) URICARIUL, VIII, 185 / P: ~scă-u~ / Pl: ~nări / E: înscăuna] 1 Așezare pe tron a unui domnitor. 2-3 (Numire sau) alegere a unui arhiereu. 4 Instalare într-un post superior ierarhic a unei persoane. 5 (Fig) Întemeiere.

ÎNSCĂUNARE, înscăunări, s. f. (Învechit, astăzi numai fig.) Acțiunea de a se înscăuna și rezultatul ei. 1. Primirea puterii (monarhice sau bisericești); urcare, suire pe tron (a unui monarh sau a unui arhiereu), întronare. V. instalare. Domnul se făcea că nu vede, n-aude nelegiuirile turcilor ce-l însoțiseră la înscăunarea sa. ISPIRESCU, M. V. 4. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241. 2. Fig. Ajungere la putere, preluare a dominației; instaurare. V. stabilire. Pe nici o altă cale nu poate fi înfăptuit socialismul, decît... pe calea luptei de clasă, dusă pînă la cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare, pînă la înscăunarea dictaturii proletariatului. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 184, 2/3.

înscăunare f. urcare pe tron: la înscăunarea lui Vodă Cuza.

înscăunare (desp. -scă-u-) s. f., g.-d. art. înscăunării; pl. înscăunări

înscăunare (-scă-u-) s. f., g.-d. art. înscăunării; pl. înscăunări

înscăunare s. f. (sil. -scă-u-), g.-d. art. înscăunării; pl. înscăunări

ÎNSCĂUNARE s. (POL.) întronare, învestire, proclamare, ungere. (După ~ domnitorului.)

ÎNSCĂUNARE s. întronare, învestire, proclamare, ungere. (După ~ domnitorului.)