învestitură sf [At: STAMATI, D. / Pl: ~ri / E: învesti + -tură] 1-2 (Înv) Act solemn prin care cineva era învestit cu (o demnitate sau) un drept etc. Si: (înv) înveșmântătură (3-4). 3 (Înv) Act prin care seniorul acorda vasalului său un beneficiu, o feudă. 4 Act de numire a unui prelat. 5 Act prin care un partid politic desemnează un candidat pentru o funcție electivă. 6 (Înv) Ceremonie prin care cineva obținea titlul de cavaler.

ÎNVESTITURĂ, învestituri, s. f. (În orînduirea feudală) Act solemn prin care o persoană era învestită cu o demnitate, intra în posesia unei feude, a unui rang etc. La vizita de învestitură făcută sultanului, a îmbrîncit cu piciorul papucii oficiali. HOGAȘ, DR. II 176.

ÎNVESTITURĂ s.f. 1. Act solemn prin care în evul mediu cineva era învestit cu o demnitate, cu un drept etc. ♦ Actul prin care seniorul acorda vasalului său un beneficiu, o feudă. ♦ Act de numire și de confirmare în funcții ecleziastice a unui prelat. 2. Act prin care un partid politic desemnează un candidat pentru o funcție electivă. [Var. investitură s.f. / cf. it. investitura, fr. investiture].

ÎNVESTITURĂ s. f. 1. (în evul mediu) act solemn prin care cineva era învestit cu o demnitate, cu un drept etc. ◊ act prin care seniorul acorda vasalului său un beneficiu, o feudă. 2. act de numire și de confirmare în funcție a unui prelat. 2. act prin care un partid politic desemnează un candidat pentru o funcție electivă. 4. vot de ~ = act prin care o adunare (parlament) dă unui om de stat misiunea de a constitui guvernul. (< fr. investiture)

ÎNVESTITURĂ ~i f. Act prin care cineva este învestit cu o demnitate. /a învesti + suf. ~tură

învestitură f. 1. act prin care se investia pe cineva cu o demnitate ecleziastică, cu un feud; 2. punere în posesiune oficială a unei țări: învestitura la Constantinopole a lui Cuza-Vodă (1861), a lui Carol (1866).

INVESTITURĂ s.f. v. învestitură.

*investitúră f., pl. ĭ (fr. investiture, it. investitura). Acordarea solemnă a unuĭ feud, a uneĭ demnitățĭ ecleziastice, a uneĭ domniĭ dependente: investitura luĭ Cuza la Constantinopol (1861).

!învestitură/investitură (conferirea unei demnități) s. f., g.-d. art. învestiturii/investiturii; pl. învestituri/investituri (ceremonie de învestitură/investitură)

învestitură s. f., g.-d. art. învestiturii; pl. învestituri

învestitură s. f., g.-d. art. învestiturii; pl. învestituri

investitură v. învestitură

ÎNVESTITURĂ s. v. împuternicire.

ÎNVESTITURĂ s. împuternicire, învestire. (A primit ~.)

ÎNVESTITÚRĂ (< fr., lat.) s. f. (În Ev. med.) Act solemn prin care o persoană era învestită cu o demnitate, cu un drept etc. ♦ Actul prin care seniorul acorda vasalului său un beneficiu sau un feud. ♦ Actul de numire și de confirmare în funcție a unui prelat. Până la sfârșitul sec. 11, dreptul de î. a aparținut, de fapt, puterii laice (regelui, în Anglia; împăratului, în Germania). Ca urmare va interzicerii (1075), de către papa Grigore al VII-lea, împăratului german Henric al IV-lea să numească și să confirme clerul înalt în funcții bisericești, se accentuează lupta dintre puterea laică și cea papală (numită lupta pentru î.), care se va încheia în 1122 printr-un compromis, cunoscut sub numele de Concordatul de la Worms.