ȘPERȚ, sperțuri, s. n. 1. (De obicei construit cu verbe ca „a da”, „a lua”, „a primi”) Mită, mituială. 2. Șperțuială. – Din germ. Sperrzeug „mănunchi de șperacle”.

șperț sn [At: IORDAN, STIL. 373 / V: (rar) sp~ / Pl: ~uri / E: ger Sperrzeug „mănunchi de șperacle”] (Fam) 1 Recompensă ilicită (în bani sau în daruri) dată cuiva sau pretinsă de cineva în schimbul unui serviciu (necinstit și ilegal) Vz (fam) șpagă¹ (1-2). 2-3 Șperțuială (1-2).

ȘPERȚ, șperțuri, s. n. 1. (De obicei construit cu verbe ca „a da”, „a lua”, „a primi”) Sumă de bani sau daruri primite de cineva sau oferite, incorect și ilegal, cuiva, pentru a-i câștiga bunăvoința, în special pentru a-l determina să-și îndeplinească (mai cu râvnă) sau să-și încalce obligațiile de serviciu; mită, mituială. 2. Șperțuială. – Din germ. Sperrzeug „mănunchi de șperacle”.

ȘPERȚ, șperțuri, s. n. Sumă de bani dată cuiva în schimbul unui serviciu neonest și ilegal; mită. S-au dus toți soldații... toți soldații... de la care luase șperț, pe care-i bătuse, îi suduise... îi trîntise prin gloduri, le furase mîncarea și solda. CAMILAR, N. I 396. Totul era în regulă cu iscălitură și pecete adevărată, cu șperțul achitat dinainte, cu proptele pe care nu putea să le urnească nimeni. PAS, Z. II 173.

ȘPERȚ s. n. bacșis, mită (< germ. Spervzeng)

ȘPERȚ ~uri n. pop. Sumă în bani sau alte valori materiale date cuiva sau primite de cineva în schimbul unui serviciu. (ilegal); mită. /<germ. Sperrzeug

șperț n., pl. urĭ (probabil germ. introdus de Jidanĭ după războĭu mondial. Îl aŭ și Bulgariĭ). Iron. Mită, șpagă.

sperț sn vz șperț

șperț (fam.) s. n., pl. șperțuri

șperț (fam.) s. n., pl. șperțuri

șperț s. n., pl. șperțuri

ȘPERȚ s. v. mită.

ȘPERȚ s. mită, (înv.) mituială, mîzdă, rușfet, sfănțuială, (arg.) șpagă. (A lua ~.)

șperț, șperțuri s. n. mită