ȚĂCĂNIT¹, țăcănituri, s. n. Faptul de a țăcăni; zgomot, repetat produs de un lucru care țăcănește; țăcănitură. – V. țăcăni.^[1] corectat(ă)

țăcănit¹ sn [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~uri, (îvr) ~e / E: țăcăni] 1-4 Țăcănire (1-5). 5 (Reg) Cel dintâi prășit.

ȚĂCĂNIT sbst., ȚĂCĂNITURĂ (pl. -turi) sf. Faptul de a țăcăni; rezultatul acestei acțiuni: vorbește numai țăcănitul sapelor și al tîrnăcoapelor (JIP.); țăcănitul din ce în ce mai obosit al roatelor (car.); se auzeau țăcănituri pripite: ghionoaia neagră sfredelește trunchii copacilor (UR.); să mai auzi și fîșîiturile periilor, țăcăniturile armelor (BR.-VN.).

ȚĂCĂNIT¹, țăcănituri, s. n. Faptul de a țăcăni; zgomot, repetat produs de un lucru care țăcănește; țăcănitură. – V. țăcăni.

ȚĂCĂNIT¹, țăcănituri, s. n. Zgomot repetat, provocat de un lucru care țăcănește; țăcăneală. O clipă... nu mai auzi țăcănitul pendulei. DUMITRIU, N. 52. Zvonul necurmat de fierării pare a crește, într-un freamăt grozav și într-un țăcănit monoton și asurzitor. SADOVEANU, O. VI 374. Țăcănitul aparatului telegrafic a recomandat încă o dată răbdare. C. PETRESCU, A. 277.

ȚĂCĂNIT ~uri n. 1) v. a ȚĂCĂNI și A SE ȚĂCĂNI. 2) Zgomot caracteristic, produs de un obiect sau de o ființă, care țăcănește. /v. a (se) țăcăni

țăcănit n. tropăit, sgomot continuu: țăcănitul roatelor. CAR.

țăcănit² s. n., pl. țăcănituri

țăcănit s. n., pl. țăcănituri

țăcănit s. n., pl. țăcănituri

ȚĂCĂNIT s. 1. v. păcănit. 2. țăcăneală. (~ul mașinii de scris.)

ȚĂCĂNIT s. 1. păcăneală, păcănire, păcănit, păcănitură, pîrîitură, răpăit, șuierat, șuierătură, țăcăneală, țăcănire, țăcănitură. (Un ~ ritmic de arme.) 2. țăcăneală. (~ mașinii de scris.)