ȚIPENIE s. f. (în construcții negative) Ființă omenească, om; ființă, vietate. – Țipa¹ + suf. -enie.

țipenie sfs [At: ALECSANDRI, T. 657 / E: ns cf țipa¹] 1 (Îe) (Nici) (o) ~ (de) (om) Nici o ființă omenească Si: (reg) țipetenie (1), zaibată. 2 (Rar) Ființă omenească Si: om, (reg) țipetenie (2). 3 (Rar) Ființă. 4 (Rar) Om lipsit de valoare Si: nimeni, (reg) țipetenie (4).

ȚIPENIE s. f. (În construcții negative) Ființă omenească, om; ființă, vietate. – Țipa¹ + suf. -enie.

ȚIPENIE s. f. (În construcții negative, adesea determinat prin «de om») Ființă omenească, om. Pe toate întinderile nu se vedea țipenie. CAMILAR, N. I 236. Nu se auzea țipenie. C. PETRESCU, S. 215. E tîrziu. Țipenie de om nu se mai vede pe drumul din sat, nici prin curtea boierească. BUJOR, S. 94. Țipenie de om nu le deschidea ușa. CREANGĂ, P. 73. ♦ (Rar, în propoziții afirmative) Om, făptură. Orice țipenie în lume un sfînt are sau o sfîntă; Pe tine, vezi bunăoară, răzășia te frămîntă. HASDEU, R. V. 116.

ȚIPENIE f.: (Nici) ~ de om absolut nimeni. /a țipa + suf. ~enie

țipenie f. Mold. ființă: țipenie de om nu cutează să mai treacă CR. [Origină necunoscută].

țipénie f. (d. a țipa, adică „a striga, a vorbi”). Fam. Nu era pe acolo nicĭ țipenie de om, era o absolută pustietate.

❍ZĂRANIE sf. Trans. = ȚIPENIE: se duce prin codri... fără să dea de vre-o urmă omenească, de cum să întîlnească ~ de om (MERA.) [zări].

țipenie (în expr.) (desp. -ni-e) s. f.

țipenie (în expr.) (-ni-e) s. f.

țipenie s. f. (sil. -ni-e), g.-d. art. țipeniei

ȚIPENIE s. (Transilv.) zăranie. (În pădure nu era ~ de om.)

ȚIPENIE s. (Transilv.) zăranie. (În pădure nu era ~ de om.)