adevăra vtr [At: N. TEST. (1648), ap. HEM 320 / Pzi: ~rez / E: adevăr] (Înv) 1-2 A (se) adeveri (1-2).

†ADEVĂRA (-verez) I. vb. tr. 1 A încredința că un lucru este adevărat, a întări: acest lucru adevărează zicînd cum nu putea a doi domni sluji (COR.) ¶ 2 A mărturisi (adevărul): ceia ce adeverează mai de credință sînt decît ceia ce tăgăduesc (PRV. LP.) ¶ 3 A dovedi: cu ce veri adevăra că ești creștin? (HASD.). II. vb. refl. 1 A se dovedi: de va fi făcut una ca aceasta și se va ~ cu mărturie, certarea lui să fie moartea (PRV.-LP.) ¶ 2 A se încredința: adeverează-te din istorie, cititorule (HASD.) [lat. ad-de-verare].

adevăra (-verez, -at), vb. A confirma, a susține, a întări justețea unui fapt. – Var. adeveri. < Lat. *addeverāre, cf. it. avverare, fr. avérer, sp. averar. Var. este astăzi forma cea mai curentă. Der. adevărat, adj. (conform cu adevărul, autentic, veritabil); adeverință, s. f. (adevăr, dovadă); adeveritor, adj. (care adeverește); adeveritor, s. m. (în dreptul vechi, 12 boieri desemnați să cerceteze și să judece orice pricină la care se consideră necesară o examinare de experți); neadevărat, adj. (fals, mincinos).