adiere sf [At: NEGRUZZI, S. I, 99 / P: ~di-e~ / Pl: ~ri / E: adia] 1 Suflare lină de vânt Si: abur, abureala, vănticel. 2 Curent de aer.

ADIERE sf. 1 Faptul de a adia ¶ 2 🌦 Suflare lină, vîntișor: nici măcar nu se clătină ca de o ~ de vînt (ISP.).

ADIERE, adieri, s. f. (Adesea determinat prin «de vînt») Suflare lină; boare. O adiere trecu printre trandafiri și prin zvonul cișmelei. SADOVEANU, Z. C. 287. În dulcele suspin al adierii se legănau salcîmii primăverii. CERNA. P. 149. Nici un zgomot, nici o mișcare, nici o adiere de vînt nu se simte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 125. Chiar pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic. ODOBESCU, S. III 41. ◊ Fig. Un tablou șters, o adiere de bucium, o lacrimă și un gest al mamei... toate se trezesc la mișcarea melodică a acestui prietin [vîntul]. SADOVEANU, N. F. 25. ◊ Fig. Undă ușoară. Spre seară veneau miresmele grădinii în adieri ușoare. SADOVEANU, O. IV 31. – Pronunțat: -di-e-.

ADIERE, adieri, s. f. Suflare lină (de vînt). – V. adia.

ADIERE f. Suflare ușoară de vânt; boare. ~ea primăverii. /v. a adia

adiere f. suflare lină, vântișor: nici o mișcare ’n frunze și nici o adiere AL.

adiére f. Vînticel, vînt care adie.

adiere (desp. -di-e-) s. f., g.-d. art. adierii; pl. adieri

adiere (-di-e-) s. f., g.-d. art. adierii; pl. adieri

adiere s. f. (sil. -di-e-), g.-d. art. adierii; pl. adieri

ADIERE s. 1. boare, pală, suflare, suflu, undă, (rar) scutur, (Olt.) reveneală. (Nu se simțea nici o ~ de vânt.) 2. boare, zefir, (rar) aură. (~ mișcă ușor frunzele.)

ADIERE s. 1. boare, pală, suflare, suflu, undă, (rar) scutur, (Olt.) reveneală. (Nu se simțea nici o ~ de vînt.) 2. boare, zefir, (rar) aură. (~ mișcă ușor frunzele.)