AIURARE, aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Var.: aiurire s. f.] – V. aiura.

aiurare sf [At: VLAHUȚĂ, D. 319 / V: (fam) -rire / Pl: ~rări / E: aiura] 1 Delir. 2 Vorbire fără sens. 3 (Rar) Revenire.^[1] 4 (Fam; îf -rire) Amețire, derutare a cuiva prin vorbe.

AIURARE, AIURIRE sf. Faptul de a aiura; rezultatul acestei acțiuni: atîta-mi trebuia ca aiurările minții mele să ajungă la culme (GN.); Și mintea lui furată de-a cerului mișcare Se pierde ’n aiurire plutind sub bolta mare (ALECS.).

AIURARE, aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiurire s. f.] – V. aiura.

AIURARE, aiurări, s. f. (Și în forma aiurire) Acțiunea de a aiura. 1. Vorbire fără înțeles (caracteristică unui bolnav în stare de inconștiență); delir. Toate acestea pentru ea erau vorbe goale, aiurări de om bolnav. VLAHUȚĂ, O. AL. II 190. ◊ Fig. Melodia țiganului se stingea într-o aiurare nebună. SADOVEANU, O. I 303. Le asamănă cu zuzurul zefirilor și cu aiurirea frunzelor de fag. EMINESCU, N. 113. 2. Visare, reverie. Ca într-o aiurire, m-am hotărît brusc să intru în cărarea lichidă din papuri. SADOVEANU, N. F. 58. Toți au dreptul cîteodată Să se piardă-n aiurări. COȘBUC, P. I 264. Mintea lui furată de-a cerului mișcare Se pierde-n aiurire, plutind sub bolta mare. ALECSANDRI, P. A. 194. - Variantă: aiurire s. f.

AIURARE, aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Var.: aiurire s. f.].

aiurire sf vz aiurare

aiurire f. 1. delir: un vis de aiurire AL.; 2. turbare: pe maluri sdruncinate de aiurirea mării EM.

aiurare s. f., g.-d. art. aiurării; pl. aiurări

aiurare s. f., g.-d. art. aiurării; pl. aiurări

aiurare s. f., g.-d. art. aiurării; pl. aiurări

AIURARE s. v. delir.

AIURARE s. (MED.) aiureală, delir, delirare, (înv. și reg.) bîiguială, bîiguire. (~ unui bolnav.)