argăseală sf [At: ANON. CAR. / V: (îrg) ~ghisa~, ~ghis~ / Pl: ~eli, (înv) ~ele / E: argăsi + -eală] 1 Tăbăcire. 2 (Ccr) Amestec de substanțe folosit la tăbăcirea pieilor. 3 (Îvp; îe) A se duce în putina cu ~ A se prăpădi.

ARGĂSEALĂ (pl. -seli) sf. 🔧 Faptul de a argăsi ¶ 2 Amestecul de substanțe cu care se argăsesc pieile; proverb: a se duce în putina cu ~ (ZNN.), a ajunge rău, a se prăpădi.

ARGĂSEALĂ, argăseli, s. f. Operație prin care se argăsesc pieile; argăsire. Tăbăcarul începuse argăseala pieilor. ♦ Amestec de substanțe în care se argăsesc pieile. Pieile erau la loc sigur, în argăseală. CARAGIALE, S. 17.

ARGĂSEALĂ, argăseli, s. f. Operație prin care se argăsesc pieile. ♦ Amestec de substanțe în care se argăsesc pieile. – Din argăsi + suf. -eală.

argăseală f. 1. lucrarea de a argăsi; 2. materie acră în care se argăsesc pieile: putină de argăseală.

argăseálă f., pl. elĭ. Argăsire. Substanța cu care se argăsește, dubeală. V. amuș 1.

arghisală sf vz argăseală

arghiseală sf vz argăseală

argăseală s. f., g.-d. art. argăselii; pl. argăseli

argăseală s. f., g.-d. art. argăselii; pl. argăseli

argăseală s. f., g.-d. art. argăselii; pl. argăseli

argăseală

argăseală, -selii gen. a.

ARGĂSEALĂ s. v. tăbăcire.

ARGĂSEALĂ s. argăsire, tăbăceală, tăbăcire, tăbăcit, (rar) tanaj, tanare, (reg.) crușeală, crușire, (Mold., Bucov. și Transilv.) dubeală, dubire, dubit. (Operația de ~ a pieilor.)

ARGHISEALĂ s. f. (Ban.) Tăbăceală. Argisalĕ. AC, 328. Etimologie: arghisi + suf. -(e)ală. Vezi și argăsit, arghisi.