ARTICULAȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor); locul acestei legături; încheietură. ♦ Legătură mobilă a segmentelor unui animal artropod. ♦ Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite rotația lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau în jurul unui punct. 2. (Rar) Articulare. 3. Rostire clară și corectă a vocalelor și consoanelor în cântul vocal; p. ext. execuție clară și frazare exactă în muzica instrumentală. – Din fr. articulation, lat. articulatio, -onis.

articulație sf [At: DA ms / V: ~iune / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: fr articulation, lat articulatio] 1 Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor). 2 Locul articulației (1) Si: încheietură. 3 Legătură mobilă a segmentelor unui antropod. 4 Legătură care permite rotația unor corpuri în jurul unei axe sau a unui punct. 5 (Rar) Articulare (1). 6 (Iuz) Articulare (4). 7 (Îs) Bază de ~ Modul de pronunțare a sunetelor, specific fiecărei limbi sau dialect.

ARTICULAȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor); locul acestei legături; încheietură. ♦ Legătură mobilă a segmentelor unui animal artropod. ♦ Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite rotația lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau în jurul unui punct. 2. (Rar) Articulare. – Din fr. articulation, lat. articulatio, -onis.

ARTICULAȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe oase; încheietură; locul acestei legături. Articulația mîinii. ♦ (Tehn.) Sistem de legătură între două corpuri solide, îngăduind rotația lor în jurul unei axe sau în jurul unui punct. 2. (Rar) Articulare (1). ◊ Bază de articulație = modul de articulare a sunetelor caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul pozițiilor și mișcărilor organelor fonatoare caracteristic vorbitorilor într-o anumită limbă sau într-un anumit dialect. – Pronunțat: -ți-e.

ARTICULAȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură (mobilă) între două sau mai multe oase, prin intermediul ligamentelor; încheietură; locul acestei legături. ♦ Legătură între mai multe corpuri solide, care permite rotația lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau al unui punct. 2. (Rar) Articulare. – Fr. articulation (lat. lit. articulatio, -onis).

ARTICULAȚIE s.f. 1. Încheietură, legătură (mobilă) între oase. ♦ Legătură între două corpuri solide, care permite rotirea lor în jurul unui punct sau al unei axe. 2. Mod de a pronunța, de a rosti un sunet; pronunțare a unui sunet; articulare. ◊ Bază de articulație = modul de pronunțare a sunetelor, care se face într-un anumit fel în fiecare limbă sau dialect. [Gen. -iei, var. articulațiune s.f. / cf. fr. articulation, lat. articulatio].

ARTICULAȚIE s. f. 1. (anat.) încheietură, nod; loc de inserție a unui organ pe altul; legătură (mobilă) între oase. 2. (tehn.) legătură între două corpuri solide, care permite rotirea lor în jurul unui ax. 3. mod de a pronunța un sunet. (< fr. articulation, lat. articulatio)

ARTICULAȚIE ~i f. 1) Legătură mobilă între două sau mai multe oase și locul acestei legături; încheietură. 2) tehn. Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite mișcare relativă a acestora. 3) lingv. Mod de pronunțare a sunetelor cu ajutorul organelor de vorbire. [G.-D. articulației] /<fr. articulation, lat. articulatio, ~onis

articulațiune sf vz articulație

*ARTICULAȚIUNE, *ARTICULAȚIE sf. 1 🫀 Încheietură a oaselor trupului (🖼 233): articulațiunile piciorului, degetelor ¶ 2 Încheietura părților corpului unei insecte, a părților unei plante ¶ 3 📖 Rostire deslușită a unor sunete, a unor cuvinte: pentru a scoate acest sunet, trebue altă ~ [fr. < lat.].

ARTICULAȚIUNE s.f. v. articulație.

articulați(un)e f. 1. încheietura oaselor; 2. rostire deslușită; 3. enunțarea faptelor.

*articulațiúne f. (lat. articulátio, -ónis). Încheĭetură, juncțiune de oase. Pronunțare. – Și -áție.

articulație (desp. -ți-e) s. f., art. articulația (desp. -ți-a), g.-d. art. articulației; pl. articulații, art. articulațiile (desp. -ți-i-) corectat(ă)

articulație (-ți-e) s. f., art. articulația (-ți-a), g.-d. art. articulației; pl. articulații, art. articulațiile (-ți-i-)

articulație s. f. (sil. -ți-e), art. articulația (sil. -ți-a), g.-d. art. articulației; pl. articulații, art. articulațiile (sil. -ți-i-)

articulație

articulație, -ției gen. a.

ARTICULAȚIE DUBLĂ În anumite interpretări lingvistice funcționaliste (A. Martinet și adepții lui), dublă structură a planului expresiei*, în care unitățile de nivel* inferior (sunetele*) se combină pentru a forma unități de nivel superior (în gramatică, morfeme* și cuvinte*). Articulația dublă identifică două tipuri de unități: 1. unitățile cu dublă față, care se pot auzi sau vedea și care au un sens. în suita (succesiunea) aceasta este o fată, se recunosc patru unități cu dublă față; 2. unitățile cu față unică, strict formală, lipsită de sens; literele ( a+c+e+a+s+t+a etc.) și fonemele (a/c/ea/s/t/a etc.). Unitățile celei de a doua articulații primesc numele de fonem* (pentru manifestarea orală) sau de grafem* (pentru manifestarea scrisă). Fonemele ca unități ale articulației duble există în număr limitat și relativ mic în fiecare limbă, dar combinația lor este nelimitată, ceea ce reprezintă un mod economicos de a realiza mii de cuvinte. Studiul celei de-a doua articulații revine fonologiei*. Articulația dublă este o trăsătură specifică a limbilor* naturale, prin care se deosebesc de alte sisteme de semne* (vezi SEMIOTICĂ) dată fiind posibilitatea de a construi un număr nelimitat de unități semnificative. Articulația dublă se poate defini și prin raportare la prima articulație, care se realizează linear în unități dotate cu sens* (fraze*, sintagme*, cuvinte*), alcătuite din unități mai mici (moneme* sau morfeme*); de ex. propoziția: fetița a venit este alcătuită din mai multe morfeme: fet-, -iț(ă), a, ven-i-t, care se pot combina și altfel pe axa sintagmatică. Sintaxa* este consacrată primei articulații, în măsura în care se face lista monemelor și se indică pentru fiecare dintre acestea funcțiile în enunț. A.B.V.

ARTICULAȚIE s. 1. v. pronunțare. 2. (ANAT.) încheietură, (înv. și pop.) nod, (înv.) armonie, (fam. fig.) balamale (pl.). (~iile omului.) 3. (ANAT.) articulație semimobilă v. amfiartroză.

ARTICULAȚIE s. 1. articulare, emitere, pronunțare, pronunție, rostire, (înv.) prozodie. (~ sunetelor.) 2. (ANAT.) încheietură, (înv. și pop.) nod, (înv.) armonie, (fam. fig.) balamale (pl.). (~iile omului.) 3. (ANAT.) articulație semimobilă = amfiartroză.