ARTICULAȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor); locul acestei legături; încheietură. ♦ Legătură mobilă a segmentelor unui animal artropod. ♦ Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite rotația lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau în jurul unui punct. 2. (Rar) Articulare. 3. Rostire clară și corectă a vocalelor și consoanelor în cântul vocal; p. ext. execuție clară și frazare exactă în muzica instrumentală. – Din fr. articulation, lat. articulatio, -onis.

articulație sf [At: DA ms / V: ~iune / P: ~ți-e / Pl: ~ii / E: fr articulation, lat articulatio] 1 Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor). 2 Locul articulației (1) Si: încheietură. 3 Legătură mobilă a segmentelor unui antropod. 4 Legătură care permite rotația unor corpuri în jurul unei axe sau a unui punct. 5 (Rar) Articulare (1). 6 (Iuz) Articulare (4). 7 (Îs) Bază de ~ Modul de pronunțare a sunetelor, specific fiecărei limbi sau dialect.

ARTICULAȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor); locul acestei legături; încheietură. ♦ Legătură mobilă a segmentelor unui animal artropod. ♦ Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite rotația lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau în jurul unui punct. 2. (Rar) Articulare. – Din fr. articulation, lat. articulatio, -onis.

ARTICULAȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe oase; încheietură; locul acestei legături. Articulația mîinii. ♦ (Tehn.) Sistem de legătură între două corpuri solide, îngăduind rotația lor în jurul unei axe sau în jurul unui punct. 2. (Rar) Articulare (1). ◊ Bază de articulație = modul de articulare a sunetelor caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul pozițiilor și mișcărilor organelor fonatoare caracteristic vorbitorilor într-o anumită limbă sau într-un anumit dialect. – Pronunțat: -ți-e.

ARTICULAȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură (mobilă) între două sau mai multe oase, prin intermediul ligamentelor; încheietură; locul acestei legături. ♦ Legătură între mai multe corpuri solide, care permite rotația lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau al unui punct. 2. (Rar) Articulare. – Fr. articulation (lat. lit. articulatio, -onis).

ARTICULAȚIE s.f. 1. Încheietură, legătură (mobilă) între oase. ♦ Legătură între două corpuri solide, care permite rotirea lor în jurul unui punct sau al unei axe. 2. Mod de a pronunța, de a rosti un sunet; pronunțare a unui sunet; articulare. ◊ Bază de articulație = modul de pronunțare a sunetelor, care se face într-un anumit fel în fiecare limbă sau dialect. [Gen. -iei, var. articulațiune s.f. / cf. fr. articulation, lat. articulatio].

ARTICULAȚIE s. f. 1. (anat.) încheietură, nod; loc de inserție a unui organ pe altul; legătură (mobilă) între oase. 2. (tehn.) legătură între două corpuri solide, care permite rotirea lor în jurul unui ax. 3. mod de a pronunța un sunet. (< fr. articulation, lat. articulatio)

ARTICULAȚIE ~i f. 1) Legătură mobilă între două sau mai multe oase și locul acestei legături; încheietură. 2) tehn. Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite mișcare relativă a acestora. 3) lingv. Mod de pronunțare a sunetelor cu ajutorul organelor de vorbire. [G.-D. articulației] /<fr. articulation, lat. articulatio, ~onis

articulațiune sf vz articulație

*ARTICULAȚIUNE, *ARTICULAȚIE sf. 1 🫀 Încheietură a oaselor trupului (🖼 233): articulațiunile piciorului, degetelor ¶ 2 Încheietura părților corpului unei insecte, a părților unei plante ¶ 3 📖 Rostire deslușită a unor sunete, a unor cuvinte: pentru a scoate acest sunet, trebue altă ~ [fr. < lat.].

ARTICULAȚIUNE s.f. v. articulație.

articulați(un)e f. 1. încheietura oaselor; 2. rostire deslușită; 3. enunțarea faptelor.

*articulațiúne f. (lat. articulátio, -ónis). Încheĭetură, juncțiune de oase. Pronunțare. – Și -áție.

articulație (desp. -ți-e) s. f., art. articulația (desp. -ți-a), g.-d. art. articulației; pl. articulații, art. articulațiile (desp. -ți-i-) corectat(ă)

articulație (-ți-e) s. f., art. articulația (-ți-a), g.-d. art. articulației; pl. articulații, art. articulațiile (-ți-i-)

articulație s. f. (sil. -ți-e), art. articulația (sil. -ți-a), g.-d. art. articulației; pl. articulații, art. articulațiile (sil. -ți-i-)

articulație

articulație, -ției gen. a.

ARTICULAȚIE s. 1. v. pronunțare. 2. (ANAT.) încheietură, (înv. și pop.) nod, (înv.) armonie, (fam. fig.) balamale (pl.). (~iile omului.) 3. (ANAT.) articulație semimobilă v. amfiartroză.

ARTICULAȚIE s. 1. articulare, emitere, pronunțare, pronunție, rostire, (înv.) prozodie. (~ sunetelor.) 2. (ANAT.) încheietură, (înv. și pop.) nod, (înv.) armonie, (fam. fig.) balamale (pl.). (~iile omului.) 3. (ANAT.) articulație semimobilă = amfiartroză.