ASPECT, aspecte, s. n. 1. Fel de a se prezenta al unei ființe sau al unui lucru; înfățișare. ◊ Loc. prep. Sub aspectul... = din punctul de vedere al..., sub raportul... 2. Categorie gramaticală caracteristică anumitor limbi, care arată stadiul de realizare a acțiunii exprimate de verb. – Din fr. aspect, lat. aspectus.

aspect sn [At: ALECSANDRI, P. IV, 103 / Pl: ~e și (îvr) ~uri / E: lat aspectus, fr aspect] 1 Fel de a se prezenta al unei ființe sau al unui lucru Si: înfățișare, aer, (înv) arătare. 2 (Îlpp) Sub ~ul... Din punctul de vedere al... 3 (Îal) În raport cu... 4 Categorie gramaticală caracteristică anumitor limbi, care arată stadiul de realizare a acțiunii exprimate de verb. 5 (Ast) Diferitele poziții opuse ale Soarelui, planetelor și sateliților, așa cum apar de pe pământ.

*ASPECT (pl. -te) sn. 1 Felul în care ni se arată, ni se înfățișează un lucru, înfățișare (în spec. înfățișare frumoasă): Dunărea... are ~ul unui lac frumos poleit de razele soarelui (VLAH.) ¶ 2 Fig.: am cîntărit întreprinderea sub toate ~ele și cred că va reuși [fr.]. corectat(ă)

ASPECT, aspecte, s. n. 1. Fel de a se prezenta al unei ființe sau al unui lucru; înfățișare. ◊ Loc. prep. Sub aspectul... = din punctul de vedere..., sub raportul... 2. Categorie gramaticală caracteristică anumitor limbi, care arată stadiul de realizare a acțiunii exprimate de verb. – Din fr. aspect, lat. aspectus.

ASPECT, aspecte, s. n. 1. Fel de a se prezenta, de a se înfățișa al unei ființe sau al unui lucru; înfățișare. Masa a fost întinsă cu aspect de sărbătoare. SAHIA, N. 59. [M. Sadoveanu] știe să dea prin cuvinte – cît pot da cuvintele – aspectul pictural al lucrurilor. IBRĂILEANU, S. 20. Dunărea liniștită, largă are aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Șiroaiele ploaiei... deteră capului său aspectul unui berbece plouat. EMINESCU, N. 34. ◊ Expr. Sub aspectul... = din punctul de vedere, sub raportul... 2. Categorie gramaticală caracteristică unor anumite limbi (rusă, engleză etc.) și care arată durata sau gradul de realizare a acțiunii unui verb (începerea acțiunii, terminarea acțiunii etc.). în limba rusă, din punctul de vedere al aspectului, verbele se împart în perfective și imperfective. – Pl. și: (1, învechit) aspecturi (ALECSANDRI, P. III 103).

ASPECT, aspecte, s. n. 1. Fel de a se prezenta al unei ființe sau al unui lucru; înfățișare. ◊ Expr. Sub aspectul... = din punctul de vedere..., sub raportul... 2. Categorie gramaticală caracteristică anumitor limbi, care arată durata sau stadiul de realizare a acțiunii unui verb. – Fr. aspect (lat. lit. aspectus).

ASPECT s.n. 1. Înfățișare, formă exterioară sub care ni se înfățișează ceva. 2. Categorie gramaticală a unor limbi, cu ajutorul căreia se arată durata sau gradul de realizare a acțiunii verbului. [< fr. aspect, cf. lat. aspectus < aspicere – a privi].

ASPECT s. n. 1. înfățișare a unei ființe, a unui lucru. 2. categorie gramaticală caracteristică unor limbi, care arată gradul de realizare a acțiunii exprimate de verb. (< fr. aspect, lat. aspectus)

ASPECT ~e n. 1) Fel în care se prezintă cineva sau ceva; înfățișare. ◊ Sub ~ul din punctul de vedere...; sub raportul... Sub toate ~ele din toate punctele de vedere. 2) gram. Categorie gramaticală, caracteristică anumitor limbi, care arată durata de realizare a acțiunii exprimate de un verb. /<fr. aspect, lat. aspectus

aspect m. 1. formă exterioară, înfățișare; 2. fețe diferite sub cari se prezintă un lucru, o afacere.

*aspéct n., pl. e (lat. aspectus. V. pro-, re- și su-spect, spectru). Față, înfățișare. Fig. Modu de a se prezenta: această întreprindere se prezentă supt un aspect politic.

aspect s. n., pl. aspecte

aspect s. n., pl. aspecte

aspect s. n., pl. aspecte

ASPECT 1. Categorie gramaticală a verbului, în unele limbi (cum ar fi limbile slave), prin care se explică modul cum concepe vorbitorul procesul desemnat de verb. Principala opoziție de aspect este perfectiv (acțiune încheiată, terminată) / imperfectiv (acțiune în curs de desfășurare), la care se adaugă opoziții ca incoativ (proces privit din perspectiva începutului său) / terminativ sau rezultativ (proces privit din perspectiva rezultatului său), progresiv (proces ce se desfășoară prin creșteri graduale) / linear (proces cu desfășurare constantă), semelfactiv (acțiune realizată o singură dată) / iterativ (acțiune repetată), durativ (proces de lungă durată) / momentan sau punctual (proces de scurtă durată) etc. În limbile care posedă această categorie gramaticală, opozițiile de aspect se realizează prin mijloace gramaticale (prefixe*, infixe* etc.), cu ajutorul cărora se formează, de la aceeași rădăcină, perechi de verbe ce se opun numai pe baza aspectului. în limba română, aspectul nu este considerat o categorie gramaticală de sine stătătoare a verbului. La nivel flexionar, formele prin care se realizează, la indicativ, opozițiile de timp* conțin și informații de natură aspectuală. Astfel, perfectul compus* are sens perfectiv, exprimând o acțiune trecută și încheiată (Am citit acest roman și mi-a plăcut ), în opoziție cu prezentul*, imperfectiv, care exprimă o acțiune în curs de desfășurare, neterminată (Citesc acest roman și îmi place); de asemenea, mai mult ca perfectul* exprimă o acțiune trecută și terminată (Anul trecut citisem volumul I din trilogia această), iar imperfectul* exprimă o acțiune trecută și neterminată (Anul trecut citeam volumul I din trilogia aceasta). Celelalte opoziții de aspect se realizează cu mijloace lexicale. De ex., opoziția incoativ / terminativ se exprimă prin perifraze verbale (A început să citească; S-a apucat de citit; S-a pus pe citit = aspect incoativ / A terminat de citit; A isprăvit de citit = aspect terminativ); opozițiile semelfactiv / iterativ și progresiv / linear se pun în evidență cu ajutorul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale corespunzătoare sensurilor respective (Azi mergem la cinema = aspect semelfactiv / Zilnic mergem la cinema = aspect iterativ; Râul curge la vale din ce în ce mai repede = aspect progresiv / Râul curge la vale repede = aspect linear). 2. Verb de ~ / aspectual Clasă lexicală de verbe (iar, după unii autori, clasă lexico-gramaticală) apărând obligatoriu în vecinătatea unui verb principal cu formă nepersonală (infinitiv, în multe limbi) și, mai rar, personală (în română, de ex., cel de al doilea verb poate avea formă de conjunctiv, de infinitiv și de supin), căruia îi imprimă semnificații aspectuale: începutul, continuarea, sfârșitul acțiunii sau al stării. • În română, aparțin acestei clase verbe ca: a începe și sinonimele lui: a se apuca de / să..., a izbucni în..., a (se) porni a / să..., a prinde a..., a se pune pe / să..., pentru exprimarea aspectului incoativ*; a termina și sinonimele lui: a isprăvi de..., a înceta să..., a găta să..., a mântui de.... pentru exprimarea sfârșitului acțiunii; a continua a / de / să..., pentru o acțiune în curs de desfășurare. Inventarul de verbe de aspect este diferit de la o limbă la alta și de la un stil funcțional la altul. Unele verbe au valori aspectuale inerente (a începe, a continua, a sfârși, a termina); altele actualizează valori de aspect numai contextual (a se apuca, a prinde, a se pune; vezi, de ex., diferența dintre: se pune pe laviță / se pune să plângă). • Clasa verbelor de aspect a constituit în multe gramatici, inclusiv în gramatica limbii române, un subiect de dezbatere teoretică. Unii lingviști le-au contestat autonomia*, considerându-le ca (semi)auxiliare*, cu urmări importante pentru segmentarea sintactică a unei fraze. Alții, dimpotrivă, pe baza valențelor* proprii, manifestate și prin posibilitatea construcției cu un nominal, căruia îi impun restricții de caz sau de prepoziție, le-au interpretat ca verbe autonome, plasând realizarea categoriei aspectului la nivel lexical, și nu gramatical. M.R.(l); G.P.D.(2).

ASPECT s. n. (< fr. aspect, cf. lat. aspectus < aspicere „a privi”): categorie gramaticală caracteristică limbilor slave, cu ajutorul căreia se arată durata sau gradul de realizare a acțiunii unui verb (începutul, continuarea și sfârșitul acțiunii). Termen folosit în sintagma auxiliar de aspect (v. auxiliar). ◊ ~ durativ (imperfectiv): a. care presupune o acțiune în curs de desfășurare. Astfel, a. exprimat de verbul rusesc citat’ („a citi” în general) este un a. imperfectiv (durativ), luat în raport cu a. exprimat de verbul rusesc procitat’ („a citi” de la început și până la sfârșit), care e un aspect perfectiv (momentan). ◊ ~ momentan (perfectiv): a. care presupune o acțiune încheiată. Astfel, a. exprimat de verbul rusesc rasskazat’ („a povesti” de la început și până la sfârșit) este un a. perfectiv (momentan), luat în raport cu a. exprimat de verbul rusesc rasskazâvat’ („a povesti”, în general), care e un a. imperfectiv (durativ). Limba română nu cunoaște o categorie gramaticală propriu-zisă a a. Ea dispune, în schimb, de mijloace lexicale de exprimare a gradului de realizare a acțiunii verbului (începutul, continuarea sau sfârșitul acesteia): a începe, a continua, a sfârși, a termina etc. Fără a apela la afixe specializate, limba română poate sugera, prin conținutul lexical al unor verbe sau al unor forme temporale, fie o acțiune durativă (ca în cazul lui a dormi sau al imperfectului), fie o acțiune momentană (ca în cazul lui a se deștepta sau al perfectului).

ASPECT s. 1. fason, înfățișare. (Case cu ~ turcesc.) 2. v. configurație. 3. v. vedere. 4. v. fizionomie. 5. chip, imagine, ipostază, înfățișare, turnură. (Sub ce ~ se prezintă lucrurile?) 6. înfățișare, priveliște, (înv.) priveală, privire. (Un ~ demn de milă.) 7. înfățișare, latură. (~ul vesel al lucrurilor.) 8. v. înfățișare.

ASPECT s. 1. fason, înfățișare. (Case cu ~ turcesc.) 2. configurație, conformație, fizionomie, formă, înfățișare, profil, structură, (rar) făptură. (~ terenului, al văii.) 3. chip, făptură, înfățișare, vedere. (Frumos la ~.) 4. aer, chip, expresie, față, figură, fizionomie, înfățișare, mină, obraz, (înv. și pop.) boi, (reg.) săbaș, (înv.) schimă, vedere, (fam.) mutră. (Are un ~ mulțumit.) 5. chip, imagine, ipostază, înfățișare, turnură. (Sub ce ~ se prezintă lucrurile?) 6. înfățișare, priveliște, (înv.) priveală, privire. (Un ~ demn de milă.) 7. înfățișare, latură (~ vesel al lucrurilor.)