AXIOMĂ, axiome, s. f. 1. Adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși. 2. (Mat.; Log.) Propoziție luată drept punct de plecare sau considerată fundamentală într-un domeniu și pentru care nu se cere demonstrație. [Pr.: -xi-o-] – Din fr. axiome.

axiomă sf [At: CANTEMIR, IST. 145 / P: ~xi-o- / V: -om sm, -oma / Pl: ~me / E: fr axiome] 1 Adevăr general acceptat fără demonstrație deoarece se impune gândirii ca evident. 2 Fiecare dintre propozițiile prime pe baza cărora se formulează o demonstrație.

*AXIOMĂ (pl. -me) sf. 🦉 Adevăr asupra căruia nu mai poate fi nici o îndoială, care nu mai are nevoie să fie probat [fr.].

AXIOMĂ, axiome, s. f. 1. Adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși. 2. Enunț prim, nedemonstrat, din care se deduc, pe baza unor reguli, alte enunțuri. [Pr.: -xi-o-] – Din fr. axiome.

AXIOMĂ, axiome, s. f. Adevăr fundamental admis fără demonstrație, teză care se impune minții de la sine, cu evidență, și care este acceptată ca punct de plecare într-o disciplină științifică. «Două cantități egale cu a treia sînt egale între ele» constituie o axiomă în studiul matematicii. – Pronunțat: -xi-o-.

AXIOMĂ, axiome, s. f. Adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși. [Pr.: -xi-o-] – Fr. axiome.

AXIOMĂ s.f. Adevăr admis în general și acceptat ca real fără a fi demonstrat. ♦ Fiecare dintre propozițiile prime pe baza cărora se formulează o teoremă. [< fr. axiome, cf. lat., gr. axioma – opinie < axios – adevărat].

AXIOMĂ s. f. 1. adevăr fundamental admis ca real fără a fi demonstrat. 2. (mat.) enunț primar acceptat fără demonstrație, pe baza căruia se formulează o teoremă. (< fr. axiome, lat., gr. axioma)

AXIOMĂ ~e f. și fig. 1) Adevăr fundamental care nu trebuie demonstrat. 2) Enunț primar pe baza căruia se formulează o teoremă. [G.-D. axiomei; Sil. -xi-o-] /<lat., gr. axioma, germ. Axiom

axiomă f. 1. adevăr evident prin sine însuș; 2. propozițiune generală admisă și stabilită în știință.

*axiómă f., pl. e (vgr. axíoma). Adevăr care nu maĭ are nevoĭe să fie demonstrat, fiind evident pin el singur, ca: întregu e maĭ mare de cît partea; doŭă cantitățĭ egale cu a treĭa îs egale între ele; orĭ-ce efect are o cauză. V. truizm.

axiom sn vz axiomă

axioma sf vz axiomă

axiomă (desp. -xi-o-) s. f., g.-d. art. axiomei; pl. axiome

axiomă (-xi-o-) s. f., g.-d. art. axiomei; pl. axiome

axiomă s. f. (sil. -xi-o-), g.-d. art. axiomei; pl. axiome

axiomă, -me.

axiomă (axiome), s. f. – Adevăr fundamental admis fără demonstrație. Gr. ἀξίωμα (sec. XVII, cf. Gáldi 156), și modern din fr. axiome. – Der. (din fr.) axiomatic, adj.

AXIOMĂ s. (FILOZ., MAT.) postulat.

AXIOMĂ s. (FILOZ., MAT.) postulat.