bandit sm [At: CĂLINESCU, E. O. II, 308 / V: (rar) ~dist / Pl: ~iți / E: it bandito, fr bandit] 1 Persoană care face parte dintr-o bandă¹ (2) Si: gangster, răufăcător, tâlhar. 2 (Fam) Afurisit. 3 (Fam) Ticălos.

bandit s.m. 1 Persoană care face parte dintr-o bandă de răufăcători; tîlhar. ◇ Bandit de drumul mare v. drum. 2 Ext. Persoană care comite o infracțiune (gravă). 3 (fam.) Ticălos. • pl. -ți. /<fr. bandit, it. bandito, germ. Bandit.

*BANDIT sm. Tîlhar, făcător de rele [fr. < it.].

BANDIT, bandiți, s. m. Tîlhar. V. brigand, asasin. (Fig.) Să simtă bandiții că pacea-i mai tare! DEȘLIU, M. 71.

BANDIT, bandiți, s. m. Tîlhar. – Fr. bandit.

BANDIT s.m. Tîlhar; brigand; asasin. [< it. bandito, cf. fr. bandit].

BANDIT s. m. tâlhar; brigand; gangster. (< fr. bandit, it. bandito)

BANDIT ~ți m. 1) Persoană care face parte dintr-o bandă; tâlhar. ~ de drumul mare. 2) fig. Persoană lacomă și fără scrupule; nemernic; ticălos; netrebnic. /<fr. bandit, it. bandito

bandit m. 1. făcător de rele, primejdios; 2. fig. om fără căpătâiu.

*bandít m. (fr. bandit, d. it. bandito, care vine d. banda, bandă, ceată). Tîlhar. V. cetaș.

bandist sm vz bandit

bandit s. m., pl. bandiți

bandit s. m., pl. bandiți

bandit s. m., pl. bandiți

bandit (bandiți), s. m. – Tîlhar, răufăcător. It. bandito, de unde și fr. bandit. – Der. banditesc, adj.; banditism, s. n.

bandist, -ă, bandiști, -iste adj. (stud.) care mănâncă de pe bandă (la cantina studențească)

BANDIT s. 1. v. tâlhar. 2. v. criminal. 3. v. ticălos.

BANDIT s. 1. tîlhar, (franțuzism) brigand, (reg.) furător, robalău, (Transilv.) lotru, (înv.) fur, războinic. (~ de drumul mare.) 2. nemernic, ticălos, tîlhar. (Un ~ de negustor.)