beucă sf [At: ȘEZ. II, 149 / V: bău~, (reg) bâu~ / A: (1) beucă / E: nct] 1 (Reg) Pârâu adânc și cu gropi pe coasta muntelui. 2 (Reg) Prăpastie. 3 Adâncitură strâmtă între dealuri împădurite, considerată loc rău. 4 (Pop; îe) A da (sau a intra) în bâucă A conduce o căruță într-o beucă (3). 5 (Mol) Parte superioară a capului.

beucă s.f. (reg.) 1 Pîrîu adînc și cu gropi pe coasta muntelui. 2 Prăpastie. 3 Adîncitură strîmtă între dealuri împădurite. ◊ Expr. A da (sau a intra) în bîucă = a conduce o căruță într-o beucă. • pl. -ci. și bîucă s.f. /etimol. nec.

BEUCĂ¹ (pl. -ci) sf. Olten. 🌐 Văgăună, scobitură neregulată făcută în pămînt de ape ¶ 2 Vălcea prăpăstioasă.

❍BEUCĂ² (pl. -ci) sf. Mold. 🫀 Partea superioară a țestei capului.

BEUCĂ, beuci, s. f. Văgăună, scobitură neregulată săpată de ape; loc prăpăstios. [Pr.: be-u-]

béŭcă f., pl. ĭ (cp. cu vgerm. binge, ngerm. beuge, adîncătură, cotitură). Olt. Văgăună: bezna din beŭcile pădurilor, într’o beŭcă era culcușul lupuluĭ (N. Pl. Ceaur 11 și 48).

băucă sf vz beucă

bîucă s.f. v. beucă.

beucă (desp. beu-) (reg.) s. f., g.-d. art. beucii; pl. beuci

beucă (beu-) s. f., g.-d. art. beucii; pl. beuci

beucă s. f. (sil. beu-), g.-d. art. beucii; pl. beuci

BEUCĂ s. v. copcă, ochi.

beucă s. v. COPCĂ. OCHI.

beucă (beuci), s. f. – Rîpă, prăpastie. – Var. băucă. Origine necunoscută. Nu este deloc probabilă der. propusă de Diculescu 182, din v. germ. biugo. Este cuvînt de circulație restrînsă.