BIET, BIATĂ, bieți, -te, adj. 1. (Precedă nume de ființe) Vrednic de milă, de plâns; sărman. ♦ (Despre morți) Regretat. 2. Vrednic de dispreț; fără însemnătate, fără valoare. – Cf. sl. bĕdĭnŭ.

biet, biată [At: MUSTE, ap. GCR II 25/34 / V: (reg) bet, beată / Pl: bieți, biete / E: ns cf vsl бєгину^[1]] 1-2 smf, a (Om) vrednic de milă Si: sărman. 3 a (D. morți) Regretat. 4 a Vrednic de dispreț. 5 a Fără însemnătate.

biet, biată adj. 1 (precedă nume de ființe) Care este vrednic de milă, de plîns; sărman. De aici înainte, vai și amar de bietele vrăbii de pe garduri (ODOB.). ♦ (despre morți) Care este regretat. L-am auzit pe tata șoptind: Așa a prigonit-o și pe biata maică-ta (SADOV.). 2 Vrednic de dispreț; fără însemnătate, fără valoare. Îl considera doar un biet profesor fără bani. • pl. -ți, -te. /cf. sl. veche бѣдьнъ lat. viētus, vĕtus.

BIET, BIATĂ adj. 1 Vrednic de plîns, sărman: sta ~ul om cu mîinile încrucișate (ISP.) ¶ 2 Întrebuințat adesea, invariabil, în urma pronumelui personal: fata plîngea și ea, biet, înfundat (ISP.) ¶ 3 Slab, neînsemnat, prost: e un ~ avocățel de provincie [comp. vsl. bědĭnŭ].

BIET, BIATĂ, bieți, biete, adj. 1. (Precedă nume de ființe) Vrednic de milă, de plâns; sărman. ♦ (Despre morți) Regretat. 2. Vrednic de dispreț; fără însemnătate, fără valoare. – Cf. sl. bĕdinŭ.

BIET, BIATĂ, bieți, -te, adj. 1. (Precedă nume de ființe; cu un puternic conținut afectiv) Vrednic de milă, de plîns. Bieții boișorii mei s-au... dus ca pe gura lupului! CREANGĂ, P. 44. De aci înainte vai și amar de bietele vrăbii de pe garduri! ODOBESCU, S. III 22. Bietei coțofene îi cerură iertare Că nu-i dau ascultare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Rar, formînd un compus cu substantivul pe care îl determină) Ar fi bine... să cumperi haine și încălțări biet copilului ăstuia. SADOVEANU, P. M. 26. ◊ (Substantivat, numai ca apoziție, articulat sau nu, adesea legat prin prep. «de» de pronumele sau de substantivul pe care îl determină) Și nu pricep ce-i asta, Și nu știu, biata, cum? COȘBUC, P. I 60. Biet de tine!- grăi bătrînul-nici tu n-ai fost făcut în ceas bun. SLAVICI, N. II 4. Mărita-m-aș și eu, biata, Rufele de pat nu-s gata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Invariabil) Ea, biet, care știa ce este necazul și lipsa, își plecă urechea la rugăciunile cele viclene ale zmeului. ISPIRESCU, L. 123. Copiii, biet, ca copiii, nu știau ce să facă. ISPIRESCU, L. 333. ♦ (Predicativ, despre morți) Regretat. L-am auzit pe tata șoptind: Așa a prigonit-o și pe biata maică-ta. SADOVEANU, N. F. 6. Și numai așa se putea liniști biata mamă de răul nostru, biată să fie de păcate! CREANGĂ, A. 40. Eu n-am uitat... nici pe bietul Gheorghe Geantă. ODOBESCU, S. III 14. 2. (Depreciativ; și despre lucruri) Vrednic de dispreț, neînsemnat, mizerabil. Le păream [uriașilor] prin vale poate Niște biete de furnici. COȘBUC, P. I 296. Nu puteți da gios o biată ușă? ALECSANDRI, T. 1050.

BIET, BIATĂ, bieți, -te, adj. 1. (Precedă nume de ființe) Vrednic de milă, de plîns. ♦ (Despre morți) Regretat, răposat. 2. Vrednic de dispreț; neînsemnat, mizerabil. – Comp. v. sl. bĕdinŭ.

BIET biată (bieți, biete) și substantival 1) Care trezește compasiune; vrednic de milă; sărman; sărac; nenorocit. 2) (despre morți) De care îți pare rău că nu mai există; regretat. 3) Care nu prezintă nici o importanță; demn de dispreț. [Monosilabic] /<sl. bĕdinu

biet a. 1. în stare de plâns, care îți însuflă milă: bietul om! bietele flori! 2. în stare proastă, mic și neînsemnat: un biet scriitoraș. [Lat. VIETUS, vestejit, sfrijit, gârbovit]. ║ adv. sărman: el, biet, nu știa unde să meargă ISP.

bĭet, bĭátă adj. pl. bĭete (vsl. bĭedinŭ, nevoiaș; rus. bĭednyĭ). Sărac, nenorocit orĭ slab și simpatic: un bĭet om, o bĭată femee, niște bĭete florĭ usacate. Neînsemnat, mic, prost: un bĭet scriitor, o bĭată carte. – În Munt. și invariabil: ĭa nu știa bĭet unde să meargă (Isp.).

bet a vz biet

bied, ~ă a vz biet

BIETULEȚ adj. dim. BIET.

biet adj. m., pl. bieți; f. biată, pl. biete

biet adj. m., pl. bieți; f. biată, pl. biete

biet adj. m., pl. bieți; f. sg. biată, g.-d. art. bietei, pl. biete

biet, biată; bieți, biete pl. (ca atribut se întrebuințează numai înaintea substantivului; o biată femeie).

BIET adj. 1. nenorocit, nevoiaș, sărac, sărman, (livr.) mizer, pauper, (pop.) nemernic, păcătos, sărăcan, (înv. și reg.) ticăit, ticălos, (prin Munt. și Olt.) săget, (înv.) cainic, mișel, mișelos. (Un ~ țăran; ~ul de mine!) 2. neînsemnat, obscur, umil. (Un ~ funcționar.)

BIET adj. 1. nenorocit, nevoiaș, sărac, sărman, (livr.) mizer, pauper, (pop.) nemernic, păcătos, sărăcan, (înv. și reg.) ticăit, ticălos, (prin Munt. și Olt.) săget, (înv.) cainic, mișel, mișelos. (Un ~ țăran; ~ de mine!) 2. neînsemnat, obscur, umil. (Un ~ funcționar.)

biet (biată), adj. – Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, față de el hombre pobre). Din această rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*omul biet), decît în apoziție (omul, biet, nu știa... ) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu știa). Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedați: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificație a cuvîntului, caz în care se poate recunoaște în el lat. vĕtus „vechi”, care s-a întrebuințat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei morți”. În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre” și apoi, printr-o asociație de idei firească, „bietul Petre” (cf. și săracul Petre). Fonetismul lui vetus › biet este normal; cf. și it. vieto „trecut, vechi”. Ex. it. arată că acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat încă din lat. vulg., și cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201; DAR), în ciuda imposibilității fonetice; de la lat. vietus „ofilit, slab” (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultăților semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine săs. bdjetisch.

ALAS, POOR YORICK! (engl.) vai, sărmane Yorick! – Shakespeare, „Hamlet”, act. V, scena 1. Cuvinte rostite de Hamlet la vederea craniului bufonului Yorick. Expresie a regretului pentru ce a fost, pentru ce a însemnat cândva un om, comparat cu ce a ajuns să fie.

Alas, poor Yorick! (engl. „Ah, sărmane Yorick!”) – Yorick e bufonul regelui Danemarcei din Hamlet de Shakespeare. În celebra scenă din cimitir (act. 5, sc. 1), Hamlet, vorbind cu groparii, vede craniul bufonului care-i inspiră reflecții amare: „Vai, sărmane Yorick!… Simt că-mi vine rău. Aici se deschideau buzele, pe care le-am sărutat de atîtea ori. Unde-ți sînt poznele? Tumbele? Cîntecele? Sclipirile acelea de veselie, care stîrneau hohote de rîs la masă? N-a mai rămas nici una, ca să-și rîdă de strîmbătura ta de acum!” Alas, poor Yorick! – în original sau în traducere – a devenit o expresie, pentru a sublinia o degringoladă, prăbușirea cuiva, ce-a fost și ce-a ajuns un om. Caleidoscopul lui A. Mirea, se încheie cu o poezie intitulată Sărmanul Yorik, în care autorul crede că după moarte: „Vreun filozof sau vreun istoric Privindu-mi tidva cu regret, Ar exclama ca alt Hamlet: Sărmane Yorik!” LIT.

Nu sînt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri – Miron Costin, Letopisețul țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, cap. XVIII, paragraful 12. Este vorba de lupta lui Vasile Lupu împotriva uzurpatorului de tron Gheorghe Ștefan. Cronicarul, după ce arată „ce greșeli s-au făcut la cei vestiți sfetnici”, adaugă „Iară nu sîntu vremile supt cîrma omului, ce bietul om supt vremi”. A.D. Xenopol a ales vorbele cronicarului ca motto la opera sa Istoria Românilor. LIT.